shadow

Acum mult, mult timp, prin luna noiembrie, când am fost la piesa „Crize sau încă o poveste de dragoste – the Gay version”, am profitat de prezenţa celor doi regizori, Mihai Vântu şi Daniel Ionescu, şi le-am cerut să-mi acorde un interviu pentru blog. Ei au acceptat binevoitori şi o săptămână mai târziu am intrat în Legere Cafe cu reportofonul şi cu câteva întrebări pregătite pentru a lua primul meu interviu.

Interviul a mers bine, anxietatea mi-a fost redusă de atitudinea lor foarte deschisă (asta şi berea) şi interviul a căpătat nuanţe de şuetă.

Pe lângă subiecte proaspete acum trei luni, am vorbit şi despre Asociaţia ACT-Q înfiinţată de ei în 2011, despre proiectul teatral aflat sub umbrela asociaţiei, despre experienţele lor din sfera activismului social-cultural şi cine ce mai face în zona asta şi despre piese de teatru cu tematică LGBT .

Mihai, Daniel, în primul rând, de ce avem nevoie de încă un proiect de teatru şi de ce Teatrul Tabu?

Mihai: Ai să râzi, avem nevoie. În ciuda faptului că o să spui că apar ca ciupercile după ploaie şi dispar la fel de repede. Proiecte stabile în România sunt încă prea puţine pentru numărul de artişti care există şi pentru populaţia pe care o avem.

De ce Teatrul Tabu?.. În general, teatrul pune în scenă subiecte tabu, pentru că dacă nu ar fi subiecte de interes, mai stranii, despre care ne e greu să vorbim nu ar avea sens să le abordeze. Dar o face cu oareşcare perdea. Ei, noi vrem să ridicăm şi acea perdea.

Daniel:  Eu cred că aceasta este o tendinţă mondială a teatrelor, de a se nişa pe diverse subiecte şi de a se privatiza, pentru că teatrul de stat devine din ce în ce mai perimat peste tot în lume, iar mainstream-ul este înlocuit de underground.  Noi nu avem încă nici teatru mainstream, nici underground după standardele de afară, dar există tendinţa de a ne transforma în companii independente.

Spuneai despre teatre că fiecare se axează pe anumite subiecte… Într-o ţară în care subiectele tabu abundă,  cum selectaţi spectacolele pe care le promovaţi?

Mihai: Le selectăm în funcţie de cât de incomode sunt. Teatrul contemporan în general nu-şi propune să prezinte subiecte-clişeu, ci să vină cu subiecte care să mişte publicul spectator. Dacă după un spectacol ca Romeo şi Julieta ai să întrebi spectatorii dacă au fost mişcaţi, ai să rămâi surprins: nu prea! Spectatorul vede la ştiri poveşti cu crime, tot felul de lucruri mai şocante şi aici este provocarea noastră: să îl mişcăm pe acest om care se mişcă, trăieşte în contemporaneitate… Şi nu doar să-l mişcăm, ci să-l zgândărim bine de tot.

Daniel: Şi culmea e că facem toate astea într-un club, deci un loc super comercial, în care încercăm să abordăm un teatru destul de necomercial. Nimeni nu-şi doreşte să vină la teatru să vadă drama unei femei care şi-a pierdut copilul, sau drama comunităţii gay…

Să înţeleg că pentru voi critica socială ocupă un loc important în actul teatral?

D: Dacă mă-ntrebi pe mine, noi la început nu ne-am propus deloc asta. Nici nu ne-am gândit că o să punem în scenă texte scrise special, după cazuri reale din România. Este un lucru destul de paradoxal pentru că povestea Teatrului Tabu a plecat iniţial de la texte contemporane americane şi englezeşti, acestea fiind baza şi locul nostru de documentare.

M: Asta a fost în stadiul de studiu pentru că acum, de când am devenit companie teatrală, n-am montat nicio piesă străină.

Spuneaţi că vă alegeţi subiecte care să zgândăre publicul, despre care, în general, nu se discută. Aţi întâmpinat o rezistenţă ieşită din comun la înfiinţarea proiectului sau la găsirea unui spaţiu de desfăşurare?

M: Aş minţi dacă aş spune că nu. Am întâmpinat din prima zi piedici, chiar de când am pornit asociaţia. Pentru înfiinţare ne-a trebuit acordul guvernului, ca să nu mai zic de tona de hârtii.

D: Dacă o asociaţie oarecare se înfiinţează cam în trei săptămâni, nouă ne-au fost necesare trei luni. Şi alte trei luni până să primim sentinţa. Eram singura asociaţie care avea explicit în statut că este LGBT.

M: Da, e foarte greu, dar e greu pentru oricine.

Am avut noroc să găsim acest spaţiu. Nu este foarte mare, dar e bine localizat, chiar în centrul Bucureştiului.  Şi ei sunt mulţumiţi. Am pornit cu o seară de spectacol pe săptămână şi am ajuns acum la 4 seri.

D: Gândeşte-te că suntem o asociaţie LGBT care are un teatru generalist prin care încercăm să diseminăm mai multe mesaje, nu doar cel LGBT. Este un fel de struţocămilă destul de dificil de explicat.

M: Dar am fost nevoiţi să procedăm aşa pentru că iniţial am încercat să pornim explicit un teatru gay şi atât, după care au început să curgă refuzuri după refuzuri, stat pe bară 6 luni aşteptând tot felul de aprobări care nu au mai venit. E mult mai greu când anunţi cu emfază ce vrei să faci. Asta chiar e tabu, să zici că vrei să faci un teatru gay- înseamnă că eşti chiar nesimţit. Şi până la urmă am pornit un teatru social- Teatrul Tabu. Aşa putem aborda şi subiecte gay fără probleme. Odată ce am renunţat la ideea de teatru gay am primit parteneriate media care înainte lipseau.

D: Practic am folosit un fel de şopârlă ca să putem să ne exprimăm liber şi să ne transmitem mesajul.

M: Asta nu înseamnă că e normal să fie aşa. Nu făceam nimic rău, făceam teatru. Nu a fost posibil. Bine. A trebuit să învăţăm să facem lucrurile româneşte.

D: Şi cred că este bine că am procedat aşa pentru că la primele două reprezentaţii ale spectacolului Crize majoritatea spectatorilor nu aparţineau comunităţii gay. Erau oameni care au venit să vadă despre ce Dumnezeu e vorba şi cred că s-au ales cu ceva după.

Pe site-ul asociaţiei spuneţi că „misiunea ACT-Q este să acţioneze în sprijinul drepturilor LGBT pe două direcţii majore: cultură şi comunicare”. Când atâtea voci se plâng de starea jalnică a culturii şi a educaţiei, cât de eficientă poate fi această abordare?

M: Păi am pornit cu motto-ul „Cea mai bună politică este cultura”. De ce: odată, pentru că prin ea te adresezi unei mase de oameni pe care e mult mai greu s-o strângi în alte contexte; doi,  pentru că prin cultură poţi să prezinţi tot ce ai de spus fără să fii discreditat din start (cel puţin în aparenţă). Faptul că e teatru, o operă de artă te apără de unele prejudecăţi.

Aşa ai crede; aşa credeau şi tipii de la SNSPA, că fac un act cultural care îi apără de acuzaţii ridicole de prozelitism, sau că fac paradă… Nu a funcţionat cum se aşteptau.

D: Nu a fost nicio problemă cu SNSPA-ul în sine. Problema a fost că cei care au organizat evenimentul nu au avut grijă să anunţe preventiv autorităţile.

M:  Din punctul meu de vedere, dacă în România ar fi 100 de manifestări pe subiectul ăsta, nu s-ar mai întâmpla nimic. În secunda de faţă, ăsta este marele păcat: se întâmplă maximum 1-2 astfel de evenimente pe lună. Evenimentele care sunt organizate cu o regularitate săptămânală sunt petrecerile.

D: … petreceri care şi ele se fac într-un cerc închis.
Pe latura de comunicare avem două planuri: monitorizăm media şi o sancţionăm de câte ori depăşeşte limita, jigneşte, sau tratează subiectul peiorativ şi pe de altă parte, încercăm să corectăm imaginea comunităţii LGBT reflectată de media.
Gândeşte-te că la noi cea mai vizibilă manifestare este marşul organizat de Accept – un marş închis, desfăşurat într-un perimetru securizat, de care spectatorii nu se bucură decât la TV, unde văd doar 4 travestiţi şi atât. Deci ăsta e mesajul care ajunge la oameni. Nu zic că e de vină Accept-ul.

M: Dacă ar exista în fiecare oraş forme prin care oamenii să se exprime… Ok, înţelegem că este greu, că societatea e aşa cum este, îi înţelegem pe cei care nu sunt pregătiţi să facă pasul coming out-ului, dar societatea are nevoie de ei, are nevoie de oameni care să-şi asume identitatea.

Nu se pune problema de concurenţă când vorbim de asociaţii LGBT. N-au decât să vină alţi 100, să realizeze spectacole/evenimente. Ar fi un lucru foarte bun. Împreună vom putea schimba ceva. Ce facem acum e fum – se va risipi de îndată ce nu se mai joacă spectacolul. Marşul e fum, luna istoriei LGBT la fel dacă nu există un sprijin al comunităţii (nu în sensul de „vin să vă văd evenimentul”, ci acela în care fiecare se exprimă în vreun fel).  Mai ales că în ziua de azi e atât de uşor să scrii un blog pe care să-ţi publici gândurile, chiar şi sub protecţia anonimatului…

D: Dacă stai să compari, noi în 2012, suntem cu mult în urma a ceea ce se întâmpla în SUA în anii ’70, când erau revolte, când comunitatea ieşea şi protesta. Nu vorbim de o paradă de show off, ci de protest efectiv.

M: Unde poţi vedea comunitatea cu adevărat este pe Gayromeo, unde poţi să rămâi şocat când vezi câţi sunt.

D: Dacă toţi ar participa la marş, acesta ar avea altă valoare.

M: Sau dacă măcar jumătate ar arăta că există şi în afara Gayromeo, că şi în România există această „boală adusă de la americani”…

Eram împreună la un curs antidiscriminare (culmea!) la care erau invitate asociaţii ce reprezentau diverse minorităţi şi ne-am trezit cu o persoană de la o altă asociaţie că spune „Eu chiar îi înţeleg şi chiar sunt alături şi de romi, şi de persoanele cu HIV, şi de persoanele cu gay…”

D: Evident că nu m-am putut abţine să-i spun „Eu sunt şi cu gay, dar sunt gay şi singur!”

Şi totuşi, când zic cultură mă gândesc la un public relativ restrâns…

M: Aici vorbim de marketing. Când spun cultură, mă gândesc la o formă de artă. Când vorbesc de public, mă gândesc la cum ambalez respectiva formă de artă în funcţie de ce îmi propun să obţin.

D: Ne confruntăm şi cu o lipsă de artişti care produc artă homoerotică. Noi am încercat să organizăm un concurs de arte vizuale- artă homoerotică- şi într-un an de zile am adunat de-abia 12 lucrări. Chiar vrem să ducem la împlinire acest proiect şi sperăm să antrenăm în el cât mai mulţi artişti.

M: Este exasperantă lipsa de reacţie, de rezistenţă din România. Mai ales la acţiunile politicienilor, cum a fost cu adopţia, cu parteneriatul civil.
Puţini oameni ştiu că în România, până la legea adopţiei de anul trecut puteai să adopţi un copil, iar după 5 ani, partenerul devenea tutore legal. Acum legea spune explicit că tutorele trebuie să fie de sex opus.
Parteneriatul civil. Înainte mai puteai să-l faci la notariat, luând părinţii ambilor ca martori deoarece doar rudele de gradul I puteau să conteste în justiţie actul.

D:  O problemă este şi aceea că noi, ca şi comunitate nu avem reprezentare în parlament. Există nişte comisii consultative din care comunitatea gay nu face parte. În schimb, extremiştii sunt foarte bine reprezentaţi. Drept pentru care, un pachet de legi antidiscriminare pe care România l-a adoptat pentru că aşa a impus UE se schimbă treptat din mai rău în mai rău.

M: Spre exemplu, legea ce îi priveşte pe dascăli: UE a recomandat sa nu existe discriminare pentru profesori chiar dacă şi-au făcut publică orientarea sexuală. Legea s-a schimbat apoi şi a oscilat între a permite şi a interzice de 4-5 ori. Era în discuţie dacă homosexualitatea este boală psihică, deci incompatibilă cu funcţia de profesor, în condiţiile în care comunitatile psihologilor si psihiatrilor nu o consideră boală din anii ’70 când au scos-o din DSM.

Sunt de acord că avem nevoie de petreceri, de relaxare. Avem o viaţă, trebuie să o trăim, dar când vine vorba de drepturile noastre uităm că mai suntem o comunitate.

 

Cu asta se încheie prima parte a interviului. În a doua jumătate vom face câţiva paşi în culisele piesei “Crize”.


Alte articole scrise de același autor (Alex P):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Alex P

Parerile exprimate sunt cele ale unui amator. Va rog, contestati!

Comments

  1. RobertG    

    Dragut. Multumim Andr…  Alex. Pot sa preiau legatura?

  2. Alex P    

    Stai ca mai am o parte. Poti sa preiei ce-ti vrea inimioara dupa aia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *