M-am tot gândit și răzgândit dacă să public această relatare sau nu, dar într-un final mi-am făcut ceva curaj și în cele din urmă mi-am zis, „ce naiba”, n-am nimic de pierdut. Sper să vă placă și să nu vă plictisească (prea mult).

Am motive să cred că sunt destinat esecului în dragoste. Dar după cum spune si popularul cântec lui Britney, care a si consacrat-o: „My loneliness is killing me/ But I must confess, I still believe”. Încă mai cred, mai sper că într-o zi se va ivi si soarele pe strada mea. Dar să începem povestirea.

Se făcea că eram în liceu, iar nu știu cum (chiar nu îmi mai aduc aminte), dar a venit vorba despre persoanele gay. Eu am zis că nu am nimic împotriva lor, chiar nu înțeleg de ce atât de multă lume e contrariată de o relație bărbat-bărbat, pe când dacă vede cineva o relație fată-fată, totul e în regulă, totul e acceptat, dar mă rog… divagăm de la subiect. Desigur, era să sară lumea pe mine cu torțe și furci… dar am scăpat nevătămat. O colegă chiar a spus că ea are un prieten gay, după care s-a dus la țigară afară.

Atunci mi s-a aprins mie un beculeț. Am riscat un pic să afle toată lumea de mine (menționez că încă sunt „în dulap”), chiar dacă aș ieși din dulap, probabil aș face-o câtorva prieteni apropiați, familiei și atât.  Nu sunt genul ostentativ, care să atragă atenția asupra lui, să se dea cu sclipici, să folosească cuvântul „fată” la începutul sau sfârșitul fiecărei propoziții care-i iese pe gură, nu că aș avea ceva împotriva persoanelor de genul aceasta, doar că nu sunt genul meu. Așa că mi-am făcut curaj și m-am dus la ea întrebând-o de prietenul ei gay. Mi-a arătat chiar și profilul său de Facebook, iar eu mi-am zis „wow”. Doar după aceea am aflat că de fapt nu era prietenul ei gay, ci prietenul prietenei ei. Ajuns acasă, l-am căutat pe Facebook, dar nu l-am găsit. După vreo 2 zile iar am încercat și într-un final am dat de el. I-am cerut prietenia, dar nu mi-a răspuns.

Probabil că totul prevestea un eșec, dar hormonilor mei adolescentini nu le-a păsat de asta. Așa că i-am trimis și un mesaj tot pe Facebook cu „mi-ar plăcea să ne cunoaștem” sau ceva de genul… Numai după asta mi-a acceptat cererea și am devenit prieteni. Am început să vorbim un pic, ne-am schimbat numerele de telefon, iar el chiar m-a sunat într-o după-amiza după ce am venit de la liceu. Am vorbit vreo oră cu el, după care m-a invitat într-un club (nu gay, că nu există așa ceva pe aici). În cele din urmă am acceptat și ne-am întâlnit într-o seară friguroasă de sâmbătă. Trebuie să menționez că eu nu am mai fost niciodată într-un club (aceea a fost prima dată), dar lui nu i-am spus asta. Mai trebuie să menționez că el a fost prima persoană gay pe care am întâlnit-o în viața mea, dar nici asta nu i-am spus.

Desigur că într-un club nu poți vorbi nu știu ce, că muzica îți țipă în urechi continuu.  Am dansat puțin, am băut puțin (din nou, a fost prima oară când beam, nu am obiceiul de a bea, dar a fost vodkă și am vrut s-o încerc). Cum nu eram „antrenat” într-ale băutului, m-am amețit puțin, dar nu eram beat. La 12 și ceva m-am întors acasă, urmând că în următoarele zile să mai vorbim prin mesaje. Dar după câteva zile nu mi-a mai răspuns la mesajele de pe telefon, nici la cele de pe Facebook, unde deja mă blocase. Am întrebat-o pe o prietenă de-a lui dacă s-a întâmplat ceva cu el, de nu-mi răspunde și mi-a zis că nu, e în regulă. Eu i-am zis ei să nu-i spună lui, să nu pară că am întrebat în stânga și-n dreapta ca un disperat over-attached. Dar ce credeți, s-a stăpânit să nu-i spună? Un drac… El mi-a trimis un mesaj ulterior zicând că e bine, doar că a întâlnit o persoană pe care o place mult și că de aceea nu a mai vorbit cu mine. Ceva de genul „am întâlnit pe cineva mai bun”. M-am simțit foarte rănit atunci, pentru că eu chiar am început să țin la el (ar fi putut fi prima mea relație).

După câteva luni, am „furat” un id de pe un site și am început să vorbesc cu un alt băiat. Acesta a fost foarte ciudat, am vorbit mult pe mess și în ciuda insistențelor mele, numai nu vroia să-mi arate o poză sau să-mi dea pentru 5 secunde camera pentru a ne vedea. Eu am făcut-o la rândul meu ca să arăt că poate avea încredere în mine, dar el era de neînduplecat. La fel ca tipul precedent, mi-a dat block (mă rog, pe mess e ignore) așa din senin, lucru care din nou m-a întristat.

Eu sunt o pesoana francă, directă, care spune când ceva o deranjează și îmi place ca și lumea să fie la fel. Mă gândesc că dacă nu le-ar fi plăcut de mine ar fi putut să-mi spună măcar, nu să mă ignore sau să mă lase să investesc emoțional și să mă atașez de niște persoane care ulterior mă ignoră. Am început să cred că ceva e în neregulă cu mine, că sunt eu de vină pentru eșecurile din viața mea amoroasă.  Probabil că m-am blamat prea mult și am fost prea dur cu mine însumi, când de fapt eu nu aveam nicio vină. Mă simțeam singur, de parcă nimănui nu-i păsa de mine, mă întristam când vedeam persoane fericite și persoane cu un caracter oribil care aveau tot. Adică ei merită și eu nu? Am suferit si o mini-depresie, dacă pot să-i spun asa. Am crezut în cele din urmă că am o problemă cu plămânii, pentru că pieptul mă durea destul de tare, asa că am mers la doctor pentru a verifica dacă totul este în regulă. Cine să-și fi dat seama că de fapt părerea mea proastă despre mine și faptul că mă uram și că nu mai acceptam nimic la mine era de vină pentru toate astea? În cele din urmă, rezultatele mi-au dovedit că nu am nicio problemă cu plămânii.

Tot timpul mă loveam de griji, probleme care probabil se vor rezolva de la sine. Dar eu, ca deșteptul-suprem care sunt, sunt genul de persoană „over-thinking”, care se gândeste prea mult la lucrurile negative (în mod special) din viața ei și astfel ajunge seara să stea in pat, să se holbeze la tavan și să se gândească la toate lucrurile care merg prost. Am renunțat la obiceiul acesta stupid de-a dreptul pentru că mi-am dat seama că-mi fac mie rău. Astfel, m-am consolat cu lucruri care să-mi tină mintea ocupată: forme de divertisment al minții, muzică cât încape, iar durerile din piept au început să dispară treptat, pentru încercam să mă concentrez pe părțile pozitive, puține ce-i drept, din viața mea. Câteodată mai îmi sare gândul la părtile negative, la toți acei “dacă” sau “poate” din viața mea, la faptul că familia mea nu este nici pe departe perfectă (dar hey, nici nu cred că este vreuna perfectă), la faptul că mă simt ca un outsider la tot, că nu mă integrez, însă încerc pe cât posibil să mă țin departe de ele. Şi totuși, poate că este de datoria noastră să ne facem propria fericire, să găsim acel lucru care ne face fericiți și să ținem cu dinții de el, că dacă-l pierdem, va fi jale. Poate că nu oi fi eu cel mai deștept, cel mai arătos, cea mai agreabilă persoană, însă tot am și părtile mele bune.

Dragostea și fericirea sunt scopurile supreme în viață. Cred că toată lumea le caută, dar nu toată lumea le și găsește. Trăim într-o tară care este înapoiată din punct de vedere al mentalitătii cu cel puțin 50 de ani. Cu greu ar acceptă lumea pe cineva care e ceva mai diferit decât restul şi totuși, toți suntem diferiți, asta înseamnă că nu ar mai trebui să acceptăm pe nimeni? Lumea este rea și te-ar pune la pământ cu orice ocazie avută așa că de ce să nu fiu anti-social? Poate și faptul că nu am mulți prieteni a ajutat cumva la depresia mea. Sau poate că doar trebuie să învăt să fiu fericit de unul singur, poate că m-am bazat prea mult pe o persoană pentru a mă face fericit, când trebuia ca eu însumi să mă ocup de fericirea mea! Dar în fond, e atât de rău că mi-am dorit să găsesc ceva atât de normal, ceva dorit de toată lumea? Poate că prea mult timp mi-am reprimat sentimentele, le-am ascuns înăuntrul meu, nedezvăluindu-le nimănui pentru nimic în lume. Dar acum m-am deschis vouă, și sper doar că într-o zi să mă pot deschide și să pot oferi tot din ce am eu mai bun acelui individ care să mă facă fericit și pe care să-l fac și eu fericit la rândul meu. Dar în cele din urmă am decis să nu mai caut, să las totul să decurgă după voia Lui (dacă există vreun El acolo sus, sau în voia sorții- dacă preferați așa), că dacă e să vină dragostea, va veni. Până atunci, eu însumi și cu mine vom fi bine. (Uite că și rimează!) :-)

Sper că nu v-am plictisit, că ați avut răbdare să citiți tot. Dacă ați făcut-o, sper că v-a plăcut și chiar îmi doresc să aud părerile voastre legat de ce am scris. Textul a fost scris în perioada în care eu încă eram rănit sufletește, dar editat acum o zi. Acum când văd ce am scris la momentul respectiv, observ cât de mult rău mi-am putut face eu mie. Stați liniștiți, timpul chiar le rezolvă pe toate, am învățat din greșeli, am învățat să mă iubesc mai mult, să mă respect și să nu mă mai rănesc în niciun fel. Sper că și alții să învețe din greșelile mele și să realizeze că în cele din urmă, doar pe tine te ai în viața asta. Zi făină să aveți! 😉

 

Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Cartman

Sunt un tip simplu, modest, căruia nu-i prea place să vorbească de sine. Uneori mă simt de parcă locul meu nu este în această lume, ca un proscris și sincer să fiu, m-am obișnuit așa. Îmi plac foarte mult filmele horror și muzica (mă ajută foarte mult în procesul meu de vindecare al sufletului).

Comments

  1. cristymaykei    

    Muuult mai scrii, dar culmea că citiși tot și mă supărași un pic la sfârșit când citii că citiși degeaba că tu ești bine și mai și ne dai sfaturi.
    Păi bine monsenieur de asta citii eu juma de oră ca să-mi furi tu mie sfaturile ce voiam eu a ți le da, că ți le-ai dat tu singur! Frumos monseneur, frumos!

    Acum serios Cartman, bine ai venit pe DarkQ, iar cu dragostea nu te mai agita, că oricum te prinde ea când vrea.

  2. shadow    

    Dragul meu,
    Citind articolul tau intuiesc (pot gresi) ca esti tanar, chiar foarte tanar si locuiesti intr-un oras mic. Am sa plec de la aceste premise.
    Mi-a placut articolul tau per total. Ceea ce nu mi-a placut este ca el emana o tristete care nu e de bun augur la varsta ta si ca tragi prea repede concluzii. Daca intradevar gandesti problema, nu poti spune ca esti sortit esecului in dragoste la varsta ta si din doua experiente nereusite. Gandeste-te macar statistic. Vad in jurul meu oameni (hetero) nefericiti si care nu se iubesc o gramada. Noi suntem in cel mai bun caz 10% din populatie, cum ai vrea sa iti gasesti jumatatea imediat, daca nici macar cei 90% nu si-o pot gasi (uneori nicioadata).
    In plus nu cred ca e bine sa ai ca scop fericirea. Fericirea e ceva ca rasul: tine putin si este intermitenta. Daca ar fi continua, probabil am muri de fericire, cum poti muri inecandu-te de ras :) Aceasta stare se atinge tangential: „sunt fericit pentru ca…” deci intotdeauna exista obiectul fericirii, lucrul faptuit de tine, relatia, persoana care te face fericit, acest „pentru ca…” este de fapt important. Nu am mai facut-o pana acum , dar pentru ca nu pot scrie aici o apologie a fericirii permite-mi sa iti recomand un clip pe youtube „50 de minute cu Plesu si Liiceanu despre iubire” – daca ai rabdare sa asculti, ai sa gasesti acolo niste raspunsuri.
    Ceea ce facem noi la varste fragede este ca nu ne acordam timp. acorda-ti timp, viata bate filmul intotdeauna….
    Pana atunci ai grija de sufletul tau, educa-l, ingrijeste-l, hraneste-l. Hrana sufletului e greu de digerat, ia timp dar e mult mai satioasa decat McDonalts :))

  3. FireMan    

    Îți recomand „Lasă grijile, începe să trăiești!”, de Dale Carnegie. Pe mine m-a ajutat, pe la vârsta ta.

  4. Henderson    

    Am un dejá vu ciudat când citesc rândurile scrise de tine, Cartman. Îmi aduci aminte de anumite aspecte ale vieții mele de liceu … eram foarte asemănător, overthinking about overthinking, înecându-mă în muzică, cărți & stuff de genul doar ca să-mi distrag atenția de la problemele din jurul meu. A funcționat, dar nu mereu. Hold on in there, kiddo, it’s gonna be better! https://www.youtube.com/watch?v=o9qE5DriZt8

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *