Indo-europenii și homosexualitatea

Încă de la sfârșitul secolului XVIII-lea, atunci când filologii au descoperit că cele mai multe limbi vorbite în ținuturile dintre Irlanda și India aveau cuvinte și structuri comune, oamenii de știință au postulat că aceste limbi au evoluat de la o sursă comună. Aceasta s-a numit indo-europeana sau ariana (“nobil” în sanscrită).

Oamenii de știință impun țărilor de origine indo-europeana, ariana sau popoarelor caucaziene, existența unei religii, culturi și chiar unei “vămi sexuale” comune. Din teoriile rasiste, la modă în secolul al XIX-lea, s-a dedus că aceștia au fost strămoșii rasei albe genetic superioare, prin cuceritorii băștinașilor, de pe suprafețele invadate.

 

În acest context, doctorul danez Vanggaard (1973), folosind materiale scandinave nemaiverificate, a avansat teoria că toţi indo-europenii au practicat pederastia inițiatică, până la apariția diasporei lor. Sergent (1986, 1987), fără tragere de inimă limitează, în scris, indo-europenii doar în Europa, detașând credinţa în existenţa unei pederastii primitive pan-indo-europene, anume de iniţiere. În ceea ce priveşte activitatea lui Vanggaard, pana la Sergent, trebuie observat că, de la momentul în care filologii formulau primii ideile lor despre indo-europeni, cercetare nu se făcuse încă.

Acestea şi alte dispute fac imposibil acordul ca “puritatea” arienilor sa fi existat cu adevarat, de când, cum şi pe ce rute au emigrat din ea, şi stabilirea numărului şi tipului uman printre care s-au stabilit. Există un consens chiar mai redus în zilele noastre cu privire la aspectul lor fizic si despre natura si evolutia lor, mitologica şi religioasa, asa cum anumiți savanţi ai al începutului de secol XIX – secolul al XX-lea, au descris cu încredere.

De exemplu, deşi mai mult de treizeci de ţări de origine au fost propuse, din Peninsula Iberică până în Himalaya, cea mai moderna teorie ar plasa originea undeva pe un arc de funcţionare de la Dunărea mijlocie în Ucraina, până în Caucaz. Propunerile filologilor sovietici TV Gamkrelidze şi VV Ivanov (1983, 1984) şi arheologilor Colin Renfrew (1987), pe urma AH Sayce (1927), cum că Anatolia, Armenia sau Kurdistanul le-au fost patrie, sunt doar cele mai recente dintr-o lungă serie de presupuneri. Deşi unii dintre acesti teoreticieni optau pentru Europa de Est şi altii pentru vestul Anatoliei, eşecul lor in a explica prezenţa de departe a multelor limbi non-indo-europene în regiune, oarecum subminează chiar şi aceste ipoteze recente.

Dovezi despre homosexualitate în rândul tuturor indo-europenilor, cu excepţia grecilor, sunt contradictorii sau ambigue, precum şi sărace. Anumiţi membri din toate triburile şi popoarele de pretutindeni au practicat, fără îndoială, sodomia, dar nu poate fi dovedita fără influenta grecilor în Europa. Câteva pasaje indică faptul că anumite triburi de celţi, germani, scandinavi ar fi avut componente pasive printre adulți, după modelul grec. Mai multe dintre ele considerau ca tanarul care face sacrificii in timpul unor festivaluri sau si-a dovedit priceperea în lupta, este “bun de măritat”. Astfel de rituri de tranzitie/ maturizare au fost larg răspândite, dar destul de diferite de ceea ce a devenit obicei printre greci, care, odată instituţionalizat drept pederastie, în mod normal, devenea o căsătorie amânată pentru războinici până la vârsta de treizeci de ani. Unele triburi de teutoni sau celți aveau aparent băieţi ce-și expuneau trupurile mai lesne ca femeile și își împleteau parul specific feminin; cu toate acestea, in altele erau pedepsite anumite tipuri de acte homosexuale sau prezente efeminate.

Surse în greacă şi latină oferă mai multe probe despre homosexualitate celtica decât despre cea a oricăror alți indo-europeni timpurii. Conform lui Aristotel, celtii “aproba deschis iubirea de sex masculin” (Politica, II, 1269b). Diodor observa: “deşi soţiile lor [celţii] sunt cuviincioase, au foarte puţin de a face cu ei, dar poftesc cu furie, în mod ciudat, a-și îmbrăţişa bărbaţii. Face parte din practica lor de a dormi pe pământ pe piele… din fiare sălbatice, rostogolindu-se pe fiecare parte” (V, 32). Athenaeus repeta precum Diodor: “Şi printre barbari celţi, de asemenea, desi au femei foarte frumoase, se bucură de mai mulţi băieţi, aşa că unele dintre ele trebuie sa privească pe cei doi iubiți culcându-se pe paturile lor din piei de animale” (XIII, 603a). Tipul de pederastie astfel atribuit celţilor, nu aveau aparent nimic în comun cu cea al grecilor, care a avut, dacă nu drepturi sacre, cel puţin în scopuri sociale importante şi chiar utilizări pedagogice.

Dovezile pentru sodomie printre vechii germanici sunt mai rare şi contradictorii decât pederastia celta. Pentru contrast, moralitatea barbara cu decadenţa romane, Tacit a afirmat că germanii s-au înecat în “mlaştini pline de noroi, sub o bolta de obstacole” (ignavos et imbelles et corpore infames), numindu-i drept acei “leneşi pacifisti şi infami la corp” (Germania, 12). El înţelege prin această frază fie “homosexuali pasivi”, poate peste o anumită vârstă, asa cum multi au susţinut, sau, destul de contrar, laşi în luptă, “copii diformi”, trădători, sau cei care s-au mutilat pentru a evita punerea în serviciul armatei, aşa cum mulţi oameni de ştiinţă au susţinut perspicace. Din cauza ambiguităţii acestui pasaj, cel mai faimos despre atitudinea germanilor timpurii faţă de homosexualitate (citat de nazişti pentru a justifica persecutarea gay-lor), este nevoie de o analiza mai atenta.

Unele triburi germane par să fi impus sancţiuni stricte cu privire la cei care au acuzat în mod fals pe alţii de un comportament infam. Aparent, un astfel de comportament, de multe ori include pasivitate intre adulţi de sex masculin. Doi istorici ai Imperiului Târziu care au scris după triumful creştinismului, şi-a exprimat dezgustul că triburile germanice practica pederastia. Ammianus Marcellinus (c. 380 AD) menționează Taifales, prin care un băiat a continuat o relaţie pasiva până când a ucis un urs sau mistreţ (gotic Wars, 2.14). Procopius (c. 550), citând Herulii, printre care tineri rămași douloi (sclavi), probabil sexual disponibili războinicilor adulți, luptau fără scuturi până când li s-a dovedit curajul (Istorie, 31, 9 5.). Astfel, exceptând referirea la homosexuali a lui Tacit, alte dovezi arată că germanii au avut o singură regulă de conduită sau punctul lor de vedere unic cu privire la homosexualitate.

Dacă nu este posibil a susţine teoria pederastiei inițiatice (indo-europene), ar trebui să credem în schimb că practica îşi are originea prin cei mai vechi colonisti indo-europeni ai peninsulei greceşti, proto-grecii? Sallares (1991) a avansat o astfel de idee, chiar dacă gândirea de astăzi despre proto-greci a produs dezacordurile interminabile cu privire la identitatea şi originea acestora.


_{Fig. 1 – Gravura rupestra din Hjemmeluft, prezentând un vas cu pasageri dansând, zona 14, Apana gård, datând circa 1100-500 i.Hr.}

Renfrew a susţinut că proto-grecii, la fel ca ceilalți indo-europeni, au intrat într-o Europă în esenţă “vacantă”, populata numai de către vânători şi culegători foarte puţini (C. 6000), venind de peste Marea Egee cu soţiile şi copiii lor în grupuri mici. Drews, de cealaltă extremă, a susţinut că au venit ca o aristocraţie elitista mica, aducând caii lor cu ei în Marea Egee (C. 1600) şi cuprind doar aproximativ o zecime din populaţie în noua țară. Alţii au descins ca proto-grecii apar pe uscat din nord în orice moment, fie ca păstori cu turmele lor, cu cai, sau ca agricultori pe jos. Cu toate acestea, Sallares (1991), neînfricat, a propus ca tocmai proto-grecii, care între 2000 şi 1500 instituționalizaseră pederastia ca o parte a sistemului lor global de vârstă si clasă, le asociază cu căsătoriile tarzii şi încercări de control din vremuri miceniene.

Everson a susţinut că agriculturalizarea Europei între 7000 şi 6500, cu mult înainte decat plasează Renfrew, a dus la stabilirea unui cult transcendental al Zeiței Mama. Everson a concluzionat că o altă transformare culturala a început c. 4500, când a crezut că patriarhalitatea indo-europeana se muta printre agricultorii, deja numeros matriarhalizati. Teoreticienii susţin că exista tendinţa matriarhilor de a tolera homosexualitatea în timp ce patriarhii o condamna (nu degeaba considerau grecii femeia ca pe un egal bărbatului!). Fie ca Renfrew sau criticii săi au dreptate, nu există dovezi convingătoare pentru sodomie sistematica între orice indo-europeni incipiali, matriarhali sau patriarhali, de linie maternă sau din tata în fiu (principiul “osului domnesc” de mai târziu).

Religia indo-europeana expune, de asemenea, probleme insurmontabile. Fără locuri fixe de cult, cum ar fi templele antice din Orientul Apropiat sau preoţi de specialitate, indo-europenii care s-au stabilit in Occident au reuşit aparent să progreseze dincolo de animism. Înainte de a-și părăsi patria, s-au închinat tatălui din cer sau lui Zeus, probabil prima lor zeitate antropomorfe și elementul de legătură al tuturor panteonurilor indo-europene…

De atunci, evoluția mentalităților stopează succesiv.

Al vostru,
C.

*

_{Note bibliografice}

_{1. William A. Percy, “Indo-European Pederasty?”, University of Illinois Press, 1996}

_{Nota imagistica}

_{Detaliu al tezaurului din Gundestrup.}