Ultimul film al lui Pedro Almodovar (2011). Nu am cuvinte să îl descriu acum, pentru că tocmai ce l-am văzut. ÎL RECOMAND însă.
UPDATE:
Regia: Pedro Almodovar
Scenariul: Pedro Almodovar, Augustin Almodovar
Distribuția: Antonio Banderas (Robert Ledgard), Elena Anaya(Vera Cruz), Jan Cornet (Vicente), Marisa Paredes (Marilia), etc
Nu vreau să mă hazardez în discuții despre acest film tocmai pentru că nici eu nu sunt un cinefil înrăit și nu am priceperea necesară pentru a furniza un comentariu complet și pertinent. ÎNSĂ pot spune doar că dincolo de aparențe, filmul tratează subtil multe din „patalamalele” societății.
Nu putem să nu observăm trasferarea masculinității în mod progresiv a lui Vicente în feminitate, un lucru care ar speria probabil orice „mascul înrăit” din zilele noastre. Transmite prin aceasta un mesaj extraordinar, și anume că nu este important sexul corpului pe care îl deținem, ci sufletul, care poate rămâne același. Eliberarea lui Vicente/Vera din „strânsoarea” obsesivă a doctorului simbolizează depășirea limitelor impuse de o iubire convențională, cât și eliberarea femeii din „sclavia” masculină. Împăcarea lui Vicente cu propria înfățișare simbolizează modalitatea în care un suflet își poate găsi liniștea interioară (metoda folosită în film fiind yoga), nepunând accent pe evenimentele petrecute în trecut. De asemenea, depășirea trecutului este adusă în discuție prin uitare (metoda folosită în film este opium-ul). Și sunt multe, multe nuanțe și subtilități, pe care nu le voi descoperi probabil decât după ce voi viziona filmul încă de câteva ori.
Filmul abordează conflictele treptat, la început părând simplu, aproape obișnuit.
Muzica nu este de ignorat. Momentele culminante sunt subliniate genial prin fundalul sonor de o deosebită calitate.
Am publicat acest review al unui film care nu are legătură directă cu homosexualitatea, însă în genialitatea cu care a fost regizat, acesta atinge numeroase „issues” (probleme) ale tuturor oamenilor, inclusiv homosexuali. Un alt motiv este acela că Pedro Almodovar este o personalitate marcantă a cinematografiei, un genial regizor și scenograf, care a fost identificat ca având înclinații homosexuale.
Mai multe despre acest film găsiți aici.
Da’ așa, 2-3 rânduri poți adăuga, că amu chiar postu-ri de un rând… 😉
Uită-te la film și o să mă înțelegi…
Oricum o să revin cu un update. Dar probabil abia mâine.
Filmul e din categoria horror, insa facut ca o parodie. Nu am putut lua in serios povestea din film – m-a umflat rasul de multe ori, si cred ca asta a fost si intentia regizorului, de a descrie situatii absurde pana la comic. Insa pentru cine nu a vazut inca filme de Almodovar, recomand sa vada mai intai ¨Todo sobre mi madre¨ sau ¨Hable con ella¨.
De “Todo sobre mi madre” am tot auzit, nu l-am văzut înca.
Am aşteptat filmul ăsta şi l-am văzut ca pe o întâlnire cu un prieten. N-o fi cea mai inteligentă conversaţie( o fi fost obosit amicul) dar te bucuri că te afli în aceeaşi încăpere cu el pentru o oră şi un pic. Mi-a plăcut . M-am bucurat de fiecare imagine, poate la niciun alt film de-al lui nu au fost atâtea tablouri frumoase, sau nu le-am observat eu. M-a surprins desfăşurarea , dar doar pentru o fracţiune de secundă, apoi mi-am dat seama că DOAR aşa se putea, e Almodovar totuşi.
Celor care cunosc filmele lui nu prea am ce să le spun, cinefililor nu îndrăznesc, nu am destulă cultură cinematografică, vizuală şi nici talentul necesar. Celor care nu au văzut Almodovar le recomand să o facă. Pe mine mă trag înăuntru indiferent a câta oară le revăd. Găsesc multe de văzut, auzit şi multe de simţit şi înţeles. Niciodată nu mi-a trebuit popcorn sau suc. Poate unele încep mai greu, acţiunea se leagă mai lent, aveţi răbdare că merită.
Voi înşira filmele care mi-au plăcut într-o ordine aproximativă, nu prea mă pot hotărî care e favoritul.
Todo sobre mi madre
Hable con ella
Volver
Carne tremula
Tacones Lejanos
Mujeres al borde de un ataque de nervios ( la ăsta e nevoie de răbdare, dar merită efortul)
Los abrazos rotos
La piel que habito
La mala education
Sau nu, ignoraţi ordinea, toate îmi plac . Dacă aş putea aş face plăcintă şi v-aş chema la noi acasă să le vedem împreună, câte un film pe lună.
CM nu ar fi o idee rea. Ia vorbeste cu M si organizeaza o seara de Almodovar cu placinta, iar bautura o aducem noi{mary si eu} in fnctie de ce beti si voi.
Asteptam sa ne anunti CM
Da numai filme spaniole, mexicane iti plac mai CM:P.
De care placinta faci ;)?
Mary, nu doar , însă despre asta era vorba, un regizor spaniol. Toate filmele menţionate îi aparţin. De plăcut îmi plac şi americane, şi franţizeşti,, englezeşti, româneşti. Plăcintă cu mere e preferata şi dacă e să fiu sincer partenerul meu o face, eu deschid sticlele cu vin şi introduc DVD ul în plaver.
Mmmmmmm, plăcintă cu mere, yam, yam, yam, sună bine. Count me in :P.
Am urmarit filmul de doua ori, in sala de cinema, si mi-a placut mult.
Nu ar fi unul dintre preferatele mele de la Almodovar, insa nu e un film mai prejos de ceea ce a realizat pana acum.
In primul rand vreau sa clarific o afirmatie din post, aceea ca Almodovar ar fi identificat ca avand inclinatii gay. E de fapt mult mai simplu, Almodovar chiar a declarat public ca e gay, insa nu face multa zarva in jurul acestui subiect, nu s-a implicat din cate stiu eu in miscarea gay, si isi poarta sexualitatea foarte natural, oarecum in stilul Freddie Mercury. Poate ca pentru asta a fost si mai usor acceptat, desi a fost criticat de unii pentru atitudinea nu foarte reverentioasa fata de biserica catolica – unul din filmele lui, ¨Mala educacion¨, e un atac frontal la biserica catolica. Motive nu-i lipsesc – a fost educat el insusi la o scoala catolica unde unii din colegii lui au fost abuzati sexual – unul din preoti avea chiar un ¨harem¨ de 20 de copii (desi el personal nu a fost abuzat, din cate a declarat). Ma rog, am cam divagat. Oricum, eu il consider pe Almodovar cel mai talentat regizor de dupa Woody Allen, iar pentru cei care nu au vazut inca vreun film de-al lui, le recomand sa inceapa cu ¨Hable con ella¨ (filmul meu favorit e mai degraba ¨Todo sobre mi madre¨, care a luat Oscarul, insa din cate mi-am dat seama nu toti il pot digera la fel de bine).
CM, e stabilit? o seara de film?
E stabilit Cristymaykei
Corneliu, în afară că porţi numele unchiului meu preferat mai avem şi gusturi comune…E prima oară când aud că sunt oameni cărora nu le-a plăcut Todo Sobre… Ce oameni! Şi Hable… are momente mai ciudate, cine nu are ochi pentru genul ăsta de filme nu are şi gata. Aş recomanda să se înceapă cu Volver parcă e cel mai uşor de înghiţit pentru începători.
CM de abia astept seara de film, mai ales ca o sa am parte de cineva care o sa-mi explice fazele pe care nu le inteleg.
De abia astept.
Nicio şansă! Când mă uit la film sunt absorbit 100%, nu explic nimic nimănui. Mai rău dacă, piscuie unu zboară afară în 3 secunde…
Hahahahaha CM ești ca mine uneori și eu procedez lafel, depinde acum și de tema filmului.
Oricum și eu aștept seara filmului și promit să explic eu ori pe șoptite în timpul filmului ori după 😛
CM, da cel mai mult mi-a placut ¨Todo sobre mi madre¨. Insa, cum sunt fan Almodovar, sunt foarte subiectiv cand vine vorba de filmele lui – pe de alta parte am cunoscut si persoane care nu il agreeaza in mod deosebit pe Almodovar si carora le-a placut enorm ¨Hable con ella¨ (si mai putin ¨Todo sobre mi madre¨). De pilda, un cunoscut care are gusturi radical diferite de ale mele (de pilda, nu-l suporta pe Woody Allen) mi-a spus ca ca cel mai frumos pe care l-a vazut pana acum e ¨Hable con ella¨, m-a impresionat declaratia asta.
Un film despre piele și despre felul în care pielea ne îmbracă nu doar corpul, ci și mintea – iar, prin aceasta, întreaga viață.
Tratată separat de ființă, pielea – în calitate de simplu organ transplantabil – nu spune prea multe despre noi ca oameni. Însă atașamentul pe care pielea îl provoacă – în calitate de marcă înregistrată a identității fiecăruia dintre noi – este înrudit cu nebunia.
Filmul are o încărcătură sexuală patentă, exploatând cu nonșalață o nerozie extrem de răspândită: aceea că putem fi salvați de aparențe, când oricine știe din proprie experiență că de fapt noi suntem cei nevoiți să salvăm aparențele, care nu fac altceva decât să ne înșele încontinuu. Suntem chemați întotdeauna să dăm aparențelor o altă față (mereu alta decât cea cu care ele ni se prezintă) și să garantăm pentru această fundamentare cu propria noastră ființă.
“Pielea în care trăiesc” ne amintește, de fapt, un lucru pe care cei mai mulți dintre noi îl uităm atunci când ne lăsăm seduși de aparențe – nu pielea e cea care ne îmbracă, ci noi suntem cei care o îmbrăcăm, dând pielii o calitate artificială, de haină, care nu i se potrivește și care, în final, o distruge. Oamenii au uitat să-și “umple” pielea cu sufletul lor, alegând mai degrabă calea inversă (infinit mai ușoară, dar și cu atât mai perfidă) a trădării propriei pieli prin asumarea unui suflet de împrumut, venit din exterior.
Așteptând mai degrabă ca sufletul să asculte și el, precum mintea, de legea aparențelor, oamenii își imaginează că propriul corp nu e suficient de stăpân pe sine pentru a se reprezenta cum se cuvine. De aici, un întreg cortegiu nefast de îmbunătățiri, corecții, substituții și adiții menit să epureze corpul de viața pe care o emană, cu scopul de a-i atribui un suflu cu totul nou – acel suflet tehnic, calculat și exact, perfect controlabil și dezirabil, care are cea mai largă circulație pe piață.
“Uitarea” – care este un adevărat leitmotiv al filmului, deși într-o temă simbolică inaparentă – reprezintă tocmai această neglijență funciară vizavi de ființa proprie : faptul că, în ciuda acestei dorințe de marketing total al ființei (de disponibilitate cât mai largă a acestui bun de larg consum care este omul), există ceva în noi care nu este transmisibil, care nu poate fi o marfă pentru că nu se poate schimba cu nimic (din lipsa unui echivalent pe măsură) și care nu trebuie nici dorit pentru a fi câștigat, nici urât sau renegat pentru a scăpa de el.
Pentru acel “ceva” interior pielea (sau corpul) nu este decât o simplă interfață de care se slujește pentru a accede la vizibilitate, vizibilitate care însă nu-i este proprie pielii (sau aparențelor ca atare) ci însăși vieții care o animă. Nevoia de uitare (respectiv, nevoia de drog) este dată de greutatea apăsătoare a sufletului, a chemării interioare proprie ființei, greutate ce nu mai poate fi suportată în condițiile în care conștientul (mintea) impune trupului reguli de urmat pentru a-i crește corpului valoarea de piață.
Momentul declicului în acest film (și, într-un fel, punctul culminant al întregii povești) este ruperea de ritm (twist-ul, respectiv turnura dramatică a întregului experiment) provocată de durerea resimțită în timpul actului sexual din final (un prim semnal că vaginul artificial nu este de fapt un vagin, chiar dacă durerea nu ține de vaginul în sine nici când acesta e unul natural). Momentul în care apare ideea sexului anal anulează complet uitarea de sine în care bărbatul-devenit-femeie se scălda până atunci, acomodarea tehnică cu care el fusese până atunci deprins față de noul său corp. Amintindu-și că de fapt este bărbat, identifică deodată în mod corect sursa durerii ca nefiind legată de anatomia, ci de ființa sa.
El refuză atunci actul sexual anal ca dovadă că nu acceptă să fie prostit încă o dată – pe lângă faptul că fusese luat o dată drept femeie, acum nu mai suportă ideea că nici măcar femeie nu poate fi, tehnic vorbind, trebuind să devină din nou bărbat. Abia atunci i s-a revelat adevărata dimensiune a înșelătoriei identitare la care a fost supus. Realizând că nu are nevoie de o anume identitate pentru a fi cel care este (și care a fost dintotdeauna), reușește în final să-și ia soarta în propriile mâini.
😎
Hm, Grid!
Oare găsim un mod de a preveni cititorii că textul tău trebuie citit DUPĂ vizionarea filmului?
Pista oferită de tine e generoasă, dar dezvălui surprize şi la Almodovar e important să aştepţi întorsătura.
CM~
Păi na, avertizarea ai făcut-o tu acum, poate găsește Robert și un mecanism de ascundere a comentariului (gen “Spoiler alert!“), special pentru secțiunea asta cu articole despre filme.
Deși, drept să-ți spun, pe mine nu mă deranjează dezvăluirea subiectului în avans (dacă văd un spoiler alert chiar îl citesc cu prioritate, pentru că mi se pare mai incitant să știu dinainte despre ce-i vorba decât să mă abțin numai așa, de dragul unei surprize care e oricum anunțată).
De vreme ce nu mă aștept să văd același lucru cu altcineva, faptul că o altă persoană îmi povestește filmul nu face decât să mă facă încă și mai curios dacă o să văd sau nu același lucru. Chiar un film prost povestit, care altfel nu ar părea promițător din descriere, mă poate atrage printr-un element pe care celălalt fie nu-l percepe ca pe ceva deosebit, fie îl prezintă într-o cu totul altă lumină și cu o altă semnificație decât cea pe care i-aș atribui-o eu.
În al doilea rând, eu nu prea am fetișuri dintr-astea regizorale sau de autor, deși admit că valoarea unei opere (cinematografice sau nu) e legată în mod indisolubil de artistul care i-a dat naștere. Însă fiecare creație are totodată o anumită autonomie față de creatorul ei, așa cum și un copil nu el al părinților săi biologici decât într-o anumită măsură, copilul venind pe lume prin părinții săi dar de undeva de dincolo de ei…
Uite, dacă tot ai deschis subiectul ăsta, trebuie să spun că mie mi s-ar părea ideală situația în care datele esențiale despre o operă cinematografică sau literară (autor, actori, personaje, date concrete și context etc.) să nu ne fie accesibile decât după ce am cunoscut opera respectivă. Nu-mi place să mă simt obligat să mă uit la un film doar pentru că e semnat de un regizor celebru, sau să citesc o carte pentru că e ultima producție a unui scriitor reputat. Poate părea paradoxal că spun asta, dat fiind că tind să am și eu autorii mei favoriți, însă sunt conștient de faptul că atunci când primul contact cu o operă se face pornind de la referința autorului ei, șansa de a-i pătrunde secretele se diminuează considerabil.
Tindem să transformăm autorul într-un brand de care apoi opera nu mai poate scăpa. Din păcate arta modernă suferă de această boală cruntă a taxonomiei lucrărilor, a clasificării și indexării lor după renumele și valoarea de piață a autorului. Asta mi se pare că afectează nu numai recepția unei opere la nivel individual (subordonând-o percepției publice de maximă circulație), ci și – mai grav – chiar creația artistică în general (dat fiind că autorul însuși se simte dator să confirme, să fie consecvent cu sine însuși și să se integreze brand-ului care l-a consacrat).
În condițiile astea, mai bine știu de la început cu ce am de-a face, ca să îmi pot permite ulterior luxul unei păreri diferite. Dacă pornesc de la premiza unui lucru cu desăvârșire nou și necunoscut, primul impuls este să-l cataloghez cumva după alte criterii decât cele proprii lui, care pentru moment îmi lipsesc. În loc să știu că voi vedea un film despre X și având finalul finalul Y, aleg să știu că voi vedea un film al regizorului A, cu actorul B. Șansa să-mi fac o părere preconcepută despre film înainte de a-l vedea mi se pare mai mare în al doilea caz decât în primul.
😎
Io zic sa nu complicam lucrurile inutil. Nu-i nici o problema daca careva din noi isi spune parerea despre film, sub forma unei recenzii. Sunt sigur ca cine vrea sa se uite, se va uita.
Tulai Domne ce mi s-or stropșît tăți neuronii.
Păi am pornit de la filmul ăsta. Mi-ar fi fost ciudă să fi citit comentariul tău înainte de a vedea filmul.
Fetişuri nici eu n-am (de autori vreau să zic…), numai că la cantitatea de producţii care apar şi la cât sunt de diferite e util să îţi descoperi preferinţe, anumite repere. Altfel rişti ori să îţi consumi viaţa procesând opere dezagreabile, ori să te laşi de privit film( şi pictură, şi ascultat muzică şi mâncat ciocolată). Avem nevoie să ştim cine a făcut ca să evaluăm dacă e sau nu pentru noi.
Situaţia ta ideală suprapusă cu abundenţa ofertelor din zilele noastre presupun că te-ar duce către un consum aleator. Combinat cu statistica aş pune pariu că ai asculta mai mult manele decât Philippe Jaroussky( “manele” e o categorie aleasă dintre cele abundente şi recunoscute a fi de slabă calitate), ai vedea mai multe “Tânăr şi neliniştit” decât Almodovar.
După consumarea actului însă putem face ceva în sensul sugerat de tine. Cu un efort , mai mic sau ma mare după facultăţi, vorba lui Marin Preda, putem atenua vocile care ne spun “E Almodovar e genial, sau trebuie să fie genial” “Îţi place, e Almodovar”.
@ Robert& Grid ajunge o avertizare scrisă la începutul comentariului.
@ Ionel, Partea bună la neuronu’ stropşit e că sinapsează dghe numa’ cu altul de seama lui. Dacă ai doi în felul ăsta te-ai scos, eşti muuult mai inteligent decât înainte 🙂
Io am câteva perechi de astea şi tare le port de grijă, de aia ascult regulat Pantera şi Judas Priest şi îmi dau neuronii de craniu doar doar s-o mai stropşi unu…
@ CM,
Conform principiului lui Grid nu cred că există riscul să vezi mai mult „Tânăr și neliniștit” sau manele, pentru că nu trebuie să mănânci toată ciorba ca să vezi dacă e stricată.
Pe când, după principiul tău, riști să vezi numai Almodovar (e doar un exemplu) și să pierzi altceva.
Un film bun rămâne bun și dacă îl vezi a doua oară.
Dar nu toți suntem la fel, și până la urmă, cred că fiecare aplică flexibil ambele „principii”, în funcție de conjunctură .
@Rhodos , sunt sigur că ai observat condiţia pe care am adăugat-o “combinat cu statistica” . Considerând Tânăr şi neliniştit 9818 episoade şi Almodovar 32 filme, probabilitatea ca alegând în orb un film să nimereşti peste Tânăr e de 306 de ori mai mare. Şi reţine că a doua oară situaţia rămâne identică pentru că filmul are eticheta ştearsă. Păstrând analogia , de câte ori deschizi frigiderul nu ştii dacă nu cumva dai peste încă o porţie din aceeaşi ciorbă, sau peste una asamblată de acelaşi bucătar neinspirat.
Nu sunt de acord nici cu evaluarea cu privire la riscurile variantei mele. În fapt riscul e ca unul din regizorii “The Young And The Restless” să cereeze un film bun şi să îl pierd. Dar accept situaţia asta.
Nu contest că aşa e cu revăzutul filmelor bune. Dar sper că eşti de acord că trebuie să ai şansa să îl vezi întreg prima oară , cu tot suspansul lui, cu surprizele sale.
Cu ultima ta frază nu am cum să nu fiu de acord. Discuţiile de mai sus sunt “în principiu” , evaluăm situaţii ideale cu minţile noastre aşa cum ni le-a dat Dumnezeu ,limitate mai mult(eu) sau mai puţin…