shadow

Deşi un film mai vechi, Bent (1997) merită să apară pe orice site de profil care prezintă şi o colecţie de recenzii cinematografice.

Bent (filmul) e inspirat din piesa de teatru omonimă, scrisă de Martin Sherman în 1979. Din actorii care au jucat piesa de-a lungul anilor, amintim: Ian McKellen (Gandalf din Lord of the Rings – McKellen fiind el însuşi gay şi unul din cei mai implicaţi activişti ai zilelor noastre), Richard Gere şi Ralph Fiennes (Voldemort din Harry Potter).

Filmul prezintă viaţa într-un lagăr de concentrare, cel de la Dachau, pe vremea Germaniei naziste, axându-se pe relaţia dintre doi deţinuţi: Max şi Horst. Evident, cei doi nu puteau interacţiona fizic sub nici o formă, dat fiind că erau păziţi şi urmăriţi încontinuu. Astfel, se reliefează faptul că poate exista iubire şi fără contact fizic.

Din nou – nu sunt genul de om care divulgă prea multe în recenzii. Ce trebuie să ştiţi despre acest film: e unul cutremurător. Dacă aţi văzut The Pianist, Schindler’s List sau The Boy in the Striped Pajamas şi v-au plăcut, le-aţi putut îndura – vă recomand să vă luaţi timpul şi să vizionaţi şi această capodoperă. Filmul n-a avut prea mare impact în Europa Centrală şi Estică fiindcă n-a avut cine să-l promoveze – abia în ultimii ani ieşind la suprafaţă, date fiind mişcările LGBT tot mai pronunţate.

Cel mai important motiv de a viziona filmul totuşi, nu se regăseşte în ce am scris mai sus. Nici faptul că îl veţi vedea pe Mick Jagger (Rolling Stones) îmbrăcat în femeie şi cântând. Nici că Ian McKellen are un mic rol şi în film. Nu – cel mai important motiv e unul semi-politic. Şi ştiu, nu sunt aici, în această rubrică pentru a face politică. Dar cineva trebuie să o spună mai devreme sau mai târziu: homosexualii persecutaţi în vremea nazismului nici în ziua de azi n-au cerut retribuţie pentru ceea ce au avut de îndurat. Evreii – da, rromii – da, Martori ai lui Iehova şi Catolici – da, polonezi – da; homosexualii – nu! De ce? Fiindcă pe atunci, n-au avut cui să se plângă. Nimeni nu-i accepta şi nu-i dorea – erau un vis urât din care lumea spera să se trezească. Culmea e că nici în zi de azi nu se aud prea multe de cele până în 100,000 de victime persecutate şi/sau ucise în timpul Holocaustului.

Germania abia în 2002 şi-a cerut public iertare comunităţii gay. Parlamentul European abia în 2005 a introdus şi comunitatea gay printr-o rezoluţie care viza Holocaustul. Era şi timpul – zic eu. Dar tăcerea din partea activiştilor a continuat şi continuă încă – rar, dacă nu chiar niciodată, vedem o pancartă la demonstraţii de pe care putem citi ceva legat de evenimentele dintre 1933-1945.

Datorită acelor evenimente, fiecare om de pe lumea asta care se identifică a fi gay, îşi datorează să vadă acest film. Aşa că, printr-un apel personal, vă invit a viziona acest film cel puţin o dată şi să plecăm capul, bucurându-ne că lucrurile nu mai sunt atât de drastice în ziua de azi (mai puţin în cazul celor din Sudan, Mauritania, Somaliland – regiune autonomă în Somalia – toate fiind locaţii unde, în mod oficial, homosexualii descoperiţi sunt pedepsiţi cu moartea).


Alte articole scrise de același autor (Roy Cohn):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Roy Cohn

So come, my friends, be not afraid - we are so lightly here. It is in love that we are made; in love we disappear.

Comments

  1. Alex P    

    Roy Cohn (I see what you did there :)), tocmai m-ai facut sa trec filmul mai sus in lista cu prioritati (desi il am de ceva timp).  Superb articol!
    E o zi oarecum trista cea in care trebuie sa mentionezi ca Ralph Fiennes  a jucat in Harry Potter ca sa se stie despre cine vorbesti.

  2. Roy Cohn    

    @Alex P

    Da, as fi vrut sa prind oportunitatea de a scrie si despre Angels in America – dar am fost prea incet.

    Cat despre Ralph Fiennes – el ca el, dar m-am simtit obligat sa-l corelez si pe Jagger cu Rolling Stones – better safe than sorry, imho.

    So…that’s that :)

  3. Queeditch    

    Măi, vreau să scriu aici (în loc de „strig cu gura mare”, hehe) că m-am uitat la Bent și merită văzut, dacă nu pentru politică, măcar pentru scena aceea care demonstrează că se poate face dragoste fără contact fizic. Este acea scenă, cea mai tare din câte am văzut (și credeți-mă, am văzut cel puțin 750 de filme în viața mea), care e unică și memorabilă…

    Nu am cuvinte să o descriu, trebuie văzută și – foarte important – trebuie să ai empatie pentru a o trăi odată cu personajele! Dar nu avea grijă, filmul e foarte bine construit în această privință. Vei simți toată gama de emoții și sentimente de-a lungul acestuia…

    E genul de film care te face să apreciezi că trăiești în România anului 2012…

  4. Rzv    

    Roy, admirabilă intenţia de corelare cu un „blockbuster” dar totuşi… n-ar fi fost mai adecvată asocierea lui R.P. cu „Lista lui Schindler” sau cu „Pacientul englez„? Că totuşi, la primul ai mai făcut referire :)

    Nu de alta dar, deşi bănuiesc că era o subtilă aluzie la valorile „screwed-up” ale „tineretului din ziua de azi” – bănuiesc oare prea mult? – în cazul celor pentru care cinematografia a existat de dinainte de „Titanic” de exemplu (acesta fiind primul blockbuster post-decembrist care îmi vine în minte) sau, mai precis, de dinainte de anul naşterii lor, asocierea este un pic forţată (vezi concluzia amară a lui AlexP, pe care o împărtăşesc).

    Revenind la film, sunt de acord, este un film care trebuie văzut. Este memorabilă scena (ideea) cu mutatul pietrelor. Este incredibil de dramatică (pentru mine cel puţin) alegerea între steaua galbenă a lui David şi triunghiul roz, adică alegerea motivului pentru care preferă personajul principal să fie persecutat.

    Filmul însă cade, după părerea mea, în păcatul politizării excesive (în sensul militantismului pro-LGBT) şi pierde din realism (în ciuda unui Clive Owen într-o formă de zile mari).
    Pierde, pentru că m-aş fi aşteptat la o subtilă analiză (sau cel puţin menţionare) a motivaţiei trimiterii homosexualilor bărbaţi în lagăre. Şi chiar şi tu, Roy, cazi în păcatul activismului LGBT fără o documentare prealabilă suficientă [*]: al treilea Reich nu ura homosexualii în general, ci doar pe bărbaţii de naţionalitate germană – care erau percepuţi ca o anomalie (aberaţie) socială şi ca un pericol pentru puritatea ariană: nu creşteau natalitatea, erau incapabili să lupte (atitudinea efeminată contrastând puternic cu masculinitatea = agresivitatea războinicului arian), pasivitatea ca rol sexual era privită ca o ofensă la adresa „superiorităţii rasei ariene” etc.
    Pierde, pentru că – deşi nu neg ororile din WW2 – ultimii ani au scurmat excesiv în suferinţele provocate de acel război, au politizat excesiv ororile petrecute în lagăre, şi pe mine unul m-au desensibilizat prin supraexpunere. Altfel spus, eu personal am ajuns refractar la filme inspirate de tema WW2/Holocaustului. A nu se înţelege greşit: nu susţin că trebuie uitat ce s-a petrecut atunci şi acolo. Susţin doar că abundenţa filmelor inspirate din evenimentele triste de atunci tinde să bagatelizeze acele orori prin exploatarea comercială (film = încasări) a suferinţelor persecutaţilor din WW2.

    [*] În susţinerea celor de mai sus şi ca un bun punct de începere a documentării, recomand următoarele articole (pentru cei interesaţi): „Persecution of Homosexuals in the Third Reich„, „Nazi Persecution of Homosexuals” şi „Homosexuals: Victims of the Nazi Era„. Eu unul le consider o completare necesară a filmului şi aş fi preferat să le fi citit înainte de prima vizionare a lui Bent

  5. Ichigo    

    Am văzut filmul acum câțiva ani. Superb din toate punctele de vedere. Un pic cam trist, dar ilustrează realitatea de la acel timp…

  6. Roy Cohn    

    @Rzv,

    N-am avut absolut nicio intentie de a corela acest film cu vreun oarecare blockbuster american, oricare ar fi fost acela. Trimiterea la celelalte filme mentionate a fost be baza corelarii temei abordate – subjugarea si persecutarea Oamenilor sub nazism. Cat despre Ralph Fiennes – rolul lui Voldemort e cel care i-a adus cea mai multa atentie in ultimii ani si ma indoiesc ca exista cineva care sa nu il fi vazut (chiar si episodic) in acel rol – drept urmare asocierea sa cu acel rol a fost menita a starni un interes din partea majoritatii (care nu neaparat se identifica cu o majoritate cinefila) – „Wow – tipu ala fara nas joaca si in filmu asta?!”

    Cat despre „militantismul pro-LGBT” – nu vad cum acesta poate fi luat drept o exagerare. Cate filme gasesti la ora actuala care sa dezbata tema asta? Evident, din perspectiva unei persoane gay. Mai mult, articolele prezentate de tine sunt exceptionale. Dar nu schimba cu nimic ceea ce am spus eu in recenzie. Ba din contra, as putea intra in debate-uri de genul „Bine, ar 3-lea Reich nu o fi fost atat de impotriva homosexualilor – dar exista dovezi clare ca oamenii care puneau in practica ceea ce Reich-ul dicta, erau de o cu totul alta parere”. Pana si planul lui Hitler a fost o utopie care era menita sa cada din start – o utopie ca oricare alta in care teoria ar putea suna bine unora, dar practica ii distruge pe toti. Si in privinta Reich-ului, chiar si articolele la care faci trimitere spun clar ca la un moment dat se incadra in descrierea de „homosexual” pana si cel care doar se gandea la asa ceva.

    Dupa mine, nu prea exista exagerari in ceea ce priveste Holocaustul. Nu poti lua un eveniment care inca apasa atat de greu pe umerii umanitatii si sa-i gasesti scuze. Sau explicatii. Pe aceeasi nota, am putea gasi scuze si explicatii pentru existenta si popularitatea Noii Drepte. Dar nu o facem fiindca instinctual stim ca nu trebuie sa protejam ceea ce sta impotriva noastra, impotriva logicii, moralei si eticii noastre. Impotriva libertatii.

  7. Non_Lose    

    „popularitatea Noii Drepte”
    Nu exista, =))

    Pe mine m-a dezamagit -scena- cu pricina, mi s-a parut excesiv de vulgara, dar in rest: de nota 11 filmul!

  8. Queeditch    

    Non_Lose, mă dezamăgești tu pe mine spunând că scena mea preferată este vulgară. Vulgar este sexul explicit specific filmelor porno. Vorbele doar sublimează sexul într-un fel cum rar mi-a fost dat să văd. Nu mi s-a părut deloc vulgar. Însă, dacă e o chestie care ține de gust, atunci nu trebuia să comentez, dar nu m-am putut abține… Sorry.

  9. Rzv    

    Roy, scopul meu a fost doar să aduc completări şi nu să acuz (tentele critice din comentariul anterior sunt doar expresia unor păreri proprii şi subiective şi nu expresia unor atacuri la persoană). Iar dacă am sugerat că abordarea din film, deşi corectă, este doar parţială şi nu este analitică pe cât mi-aş fi dorit eu – ei bine, şi aici este vorba de subiectivism.

    În fond, chiar dacă şi eu am văzut nişte filme, şi tu ai văzut nişte filme (fie că vorbim de filme în general sau de filme gay în particular). Chiar dacă ar fi exact aceleaşi (puţin probabil, dar posibil) suntem indivizi formaţi în medii diferite, evoluaţi în direcţii diferite… suntem diferiţi, deci vom interpreta, prin prisma experienţelor anterioare diferite, în mod diferit mesajul transmis de film.

    Fanatismul naşte monştri; extremele nu sunt bune. Nu am încercat să găsesc scuze, mi-am exprimat doar faptul că eu am ajuns la saturaţie în ceea ce priveşte exploatarea comercială a Holocaustului prin filme. Am fost o vreme fascinat de WW2 şi am văzut multe filme şi documentare dedicate subiectului; rareori am găsit în ele nu o scuză, ci o analiză a motivelor (ideilor) care au permis apariţia acelor atrocităţi.

    Cu toţii suntem (sper) de acord că una din funcţiunile elementare ale istoriei este aceea de a învăţa cum să eviţi repetarea greşelilor din trecut. Ori, greşeala fundamentală nu este atrocitatea în sine (pe care nu o poate nega nimeni), ci acel viciu din gândirea unora care a permis apariţia ideii concretizate în atrocitate. (Istoria este singurul laborator pe care îl avem pentru a testa consecinţele gândirii – Etienne Gilson; Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord – Napoleon Bonaparte).

    Că şi tu crezi în veleităţile educaţionale ale filmului este evident: ultimele trei paragrafe din recenzia ta pot fi, la fel de bine, o descriere a funcţiei educative a filmului, o părere subiectivă asupra unui fenomen (subiectivă, fie şi numai prin patosul exprimării). Drept pentru care m-am simţit dator (şi datoria mea este la fel de subiectivă) să subliniez şi ce lipseşte filmului, din punctul meu de vedere.

    Te rog în încheiere să nu confunzi analizarea motivaţiei cu găsirea de scuze!
    Psihiatrul (psih)analizează bolnavul, caută să îi înţeleagă firul (i)logic tocmai pentru a identifica unde s-a produs ruptura de realitate, ce anume a generat un declic concretizat în boală; asta nu înseamnă că găseşte scuze pentru acţiunile bolnavului, că le acceptă sau le consideră scuzabile!

    Nu crezi că este important să înţelegi în general pe oponent (în acest caz, Reich-ul)? Că înţelegându-i motivele acţiunilor, poţi discuta despre cauză şi nu despre efect? Pentru că, ne place sau nu, Holocaustul a fost un efect, şi nu o cauză; şi majoritatea materialelor video dedicate acestuia sunt mai degrabă cuantificări ale dimensiunii efectului, şi nu analize ale cauzelor ce au generat acele efecte oribile…

    Te întreb, ca de la un critic amator de film subiectiv la un alt critic amator de film subiectiv, crezi că dacă ar fi fost şi un pic de „Procesul de la Nuremberg” strecurat pe acolo, ar fi fost deplasat? Pentru că asta m-aş fi aşteptat să se producă în Bent: să înţeleg măcar parţial ce anume a generat pogromul îndreptat contra homosexualilor în WW2. Tocmai pentru că este un film de nişă (dacă nu mă înşel, cam singurul pe acest subiect; pe „A Love to Hide„şi „Aimee & Jaguar” n-am reuşit să le văd, iar de altele nu ştiu).

  10. Marius    

    Am vazut si piesa la teatrul Bulandra cu Adi Stefan si Cristi Iacob acum 8 ani!! extraordinar, emotionant, fara cuvinte…..!!! si filmul la fel. Mi-a marcat existenta!!

  11. grid    

    Țin minte c-am văzut și filmul și piesa, aceasta din urmă cu un Pavel Bartoș care mi s-a părut extraordinar în rolul lui Horst (dacă bine îmi amintesc).

    Părerea mea e că, deși subiectul piesei lui Martin Sherman a fost exploatat mediatic în sensul incriminării discriminării și opresiunii homosexualilor în timpul celui de-al Treilea Reich, Holocaustul nu este folosit de autor decât ca un pretext (al maximei constrângeri) pentru a explora atât natura unei iubiri interzise (nu neapărat homosexuale), cât și calitatea unică a iubirii homosexuale de a înlesni sondarea propriei identități.

    Constrângerea la ascundere permanentă de ochii celorlalți ocazionează o explorare a felului în care sentimentele devin cu atât mai intense cu cât li se refuză mai mult dreptul la liberă expresie. Interdicția contactului fizic în condiția existenței unei atracții reale dă naștere unei furtuni emoționale paroxistice care poate duce fie la crimă, fie la experiența sublimului.

    Cazul iubirii homosexuale este paradigmatic pentru felul în care dragostea interferează cu sentimentul identității și, implicit, cu dorința de a trăi. În iubire, Celălalt asumă postura unui alter-ego al propriului eu. Persoana iubită nu poate fi iubită decât în virtutea unei renunțări la sine, renunțare care se cere recuperată în multiple feluri. Atunci când iubim, Celălalt ia forma tuturor neîmplinirilor noastre, în sensul că devine depozitarul tuturor așteptărilor pe care le avem de la noi înșine.

    În relația cu sexul opus, acest lucru nu este la fel de evident ca în cazul iubirii între persoane de același sex, pentru că dimorfismul sexual bărbat-femeie obturează în bună măsură dismorfia emoțională a fiecăruia în parte (feminitatea emoțională reprimată a bărbatului, respectiv postura emoțional-masculină asumată de femeie). , Activitatea [hetero]sexuală e de natură să instituie roluri fixe patenerilor, blocând în mod constant exprimarea acelei negații interne în jurul căreia fiecare om își construiește identitatea.  Când partenerii sunt de același sex nu mai există conformismul rolurilor, ceea ce deschide ambilor parteneri calea unei exprimări mai libere a vulnerabilităților și a acelei nesiguranțe interioare căreia fiecare dintre noi îi răspundem atunci când ne alegem un partener.

    Titlul piesei (Bent – putând fi tradus ca „Aplecat„, „Îndoit„, „Strâmb” etc) nu e numai o aluzie la supunere ca metaforă comună actului homosexual și actului puterii, ci și o sugestie privitoare la flexibilitatea reală a fiecărui om față de sine însuși, precum și la asumarea acelei identități care maschează cel mai bine această versatilitate umană intrinsecă. Rolul constrângerilor externe este acela de obține un control comportamental, însă piesa pune în evidență efectul pervers al oricăror măsuri de constrângere – provocarea ființei la asumarea și apărarea propriei flexibilități, chiar cu riscul vieții.

    Moartea, văzută ca o eliberare din ghearele constrângerilor exterioare, poate fi înțeleasă și ca o abandonare personală în fața constrângerilor identității (datorate aderenței omului la dictatul identității).

    😎

    P.S. –

    Mai multe despre relația dintre nazism și homosexualitate :

    http://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_homosexuals_in_Nazi_Germany_and_the_Holocaust

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *