După Traian şi Decebal

DUPĂ TRAIAN ŞI DECEBAL
Din Filele Istoriei Gay În România

de Mihaela Michailov şi Paul Dunca
consilier: Florin Buhuceanu
set&design: Andrei Dinu

Lunea trecută am fost pentru a doua oară la piesa ”După Traian și Decebal – din filele istoriei gay în România”. Prima dată când am văzut piesa, în toamna lui 2012, la SNSPA, am scris pe blog un articol despre atacarea unor voluntari de către un grup homofob organizat şi am tratat doar marginal spectacolul în sine. De data aceasta piesa s-a jucat în clubul Green Hours în cadrul programului Teatrul Istoriilor Recente, alături de alte piese de teatru documentar ce aveau ca subiecte mineriada din iunie ’90, viaţa în Valea Jiului sau experienţa migrării.  Din moment ce am asistat şi la alte spectacole din program şi aveam un număr de prieteni ce doreau sa vadă “După Traian şi Decebal…”, am decis să-mi reîmprospătez memoria plăpândă 🙂

Deşi m-a bucurat prezenţa masivă a spectatorilor, faptul că organizatorii au permis accesul persoanelor fără rezervare cu mult peste capacitatea sălii nu m-a umplut de plăcere, aerul devenind irespirabil spre final. Din fericire spectacolul este unul scurt, de aproximativ o oră, el fiind structurat ca o lecţie semiformală de istorie.

Piesa începe cu prezentarea unor domnitori din spaţiul românesc, precum Radu cel Frumos sau Petru Cercel, despre care au existat zvonuri că ar fi fost “homosexuali”. După acest preludiu se face o trecere destul de bruscă la prima lege românească ce condamna actele de “inversiune sexuală […] doar dacă au provocat scandal public”, Codul Penal din 1937. Urmează o serie de interviuri interpretate de Paul Dunca, iar între aceste mărturii sunt prezentate alte momente istorice importante precum apariţia articolului 200, adresa Patriarhiei către Parlament din 1994 în care se împotrivea renunţării la art. 200, declararea Marianei Cetiner ca prizonier de conştiinţă de către Amnesty International, sau graţierea de către Emil Constantinescu a celor arestaţi din cauza orientării sexuale. Şirul evenimentelor se opreşte undeva spre 2001, anul decriminalizării homosexualităţii în România. Piesa a fost urmată de o discuţie cu publicul.

Prezentarea şcolărească făcută în cheie umoristică la începutul piesei a stârnit numeroase chicoteli în sală, însă şi contestări la discuţia cu publicul. Au existat nemulţumiri de genul “Dar asta nu e adevărul istoric, cum să spui aşa ceva?”. Autorii s-au apărat invocând tonul nu chiar serios al expunerii. Eu aş adăuga observaţia următoare: chiar dacă istoria oficială ar cataloga aceste zvonuri ca fiind doar nişte falsuri, nişte defăimări, faptul că sunt spuse aceste lucruri în unele cronici, înseamnă că ele erau verosimile. Şi până la urmă, unele din rolurile teatrului documentar pe teme istorice sunt de a scoate la lumină noi perspective asupra trecutului şi de a chestiona istoria mainstream, cea scrisă de învingători. Într-adevăr însă, folosirea termenului de homosexual în referirea la perioada medievală este anacronică, motiv pentru care răscolirea istoriei vechi în căutare de homosexuali este uşor naivă.

Interviurile din continuarea piesei, ca material documentar, mi-au părut a avea amestecul ideal de momente triste şi vesele încât prin ele să transpară umanul şi să fie emoţionante. Mai mult, contextualizate de prezentarea momentelor istorice, reuşesc să redea foarte bine contururile realităţii unei epoci în care era ilegal să fii homosexual (“Deși era interzis, a existat o viață gay în România”). Am remarcat şi prezenţa unui singur personaj feminin (prezenţă deficitară cu care se confruntă şi darkq). Ulterior am aflat că a fost foarte dificilă contactarea unor persoane lgbt de sex feminin care au trăit în comunism.
Citirea fragmentelor despre evenimente istorice de către Mihaela Michailov mi s-a părut o alăturare inspirată, ea având oricum aerul de profesoară severă, a reuşit să scoată publicul din atmosfera de budoar a interviurilor şi să imprime gravitatea “istoriei mari”. Paul Dunca mi-a plăcut mai mult la prima vizionare a spectacolului, deoarece de data aceasta mi-a lăsat impresia că nu ştie textul, el făcând câteva greşeli de actor amator precum ezitări, repetări şi reveniri. Alţi prieteni mi-au zis că nu au fost atât de deranjaţi de aceste lucruri deoarece li s-a părut că ele sporesc oralitatea textului interpretat. Aş mai putea să-i reproşez şi că cele 3 personaje interpretate nu au fost suficient diferenţiate, dar am aflat la discuţia ulterioară că interviurile există doar pe suport audio, iar acest lucru face mai dificilă construirea personajului (persoanele respective au refuzat sa fie filmate, deşi bănuiesc că aveau vârste apropiate de 60 de ani…). Poate a fost o zi proastă, poate mi s-a părut mie… ideea e că am perceput o diferenţă destul de mare la nivel de interpretare între cele două reprezentaţii. Totuşi, Paul este cunoscut în primul rând ca dansator şi îl puteţi vedea în nişte spectacole interesante la Centrul Naţional al Dansului.

Decorul a fost unul minimal: un trepied de prezentări, planşe cu domnitori, un indicator, o catedră şi manualul de istorie “După Traian şi Decebal”. Acestea şi-au servit scopul de a transpune publicul în atmosfera unei săli de clasă (astea şi înghesuiala *ahem*).

În munca de documentare, autorii au fost ajutaţi de Florin Buhuceanu, directorul Accept şi autorul cărţii Homoistorii.

Dialogul cu publicul a fost şi el interesant, însă ar fi putut fi şi mai bun dacă ar fi existat microfoane. Unele din persoanele din faţă nu puteau sau nu voiau să vorbească suficient de tare încât să se audă şi în public, trebuind să deduc întrebări după răspunsurile date. Apoi au mai fost şi oamenii care au rămas dar erau mai interesaţi să vorbească între ei. Trecand peste… din partea organizatorilor, au participat la dialog cei doi autori şi interpreţi şi Marius-Bogdan Tudor, istoric şi curator/moderator pentru TIR. După o scurtă prezentare a modului de documentare şi unele iscodiri ale publicului cu privire la “bucătăria” piesei, dialogul a devenit mai deschis. S-a intrat într-un schimb de replici cu Paulo Lagana, care se afla în public, despre experienţa la X-factor şi mai pe lung despre viaţa gay în Italia vs România (pe scurt, nici acolo nu e raiul pe pământ, dar lumea e mai reţinută în a adopta un discurs homofob, un merit al legislaţiei după părerea mea). După asta a urmat subiectul fierbinte al serii, şi anume… (să bată tobele!)… Gay Pride.  Mai exact, cineva din public a întrebat daca nu ar fi fost mai bine, ţinând cont că societatea românească e puternic homofobă şi misogină, ca la primele ediţii ale marşului să nu vină şi travestiţii şi transexualii, ci aceştia să apară la ediţiile ulterioare. Mi s-a părut amuzant faptul că întrebarea venea dintr-o perspectivă de dreapta, vorbind despre targetare, marketing şi eficienţă şi se adresa unor oameni de stânga care nici nu aveau legătură cu organizarea marşului. Desigur, s-au inflamat spiritele, au existat neînţelegeri, au zburat nişte acuzaţii de transfobie, dar au fost şi intervenţii pertinente. Una dintre cele care mi-au rămas în memorie (datorită şarmului cu care a fost servită) a fost cea a lui Adrian Newell Păun. Acesta a argumentat că marşul nu există ca să îi facă pe homofobi să se simtă bine, să le menajeze sentimentele, ci ca mijloc de socializare pentru comunitatea lgbt(qia) şi pentru a le arăta celor izolaţi sau disperaţi că există şi alţii ca ei, că se poate trăi. A adăugat apoi că marşul durează doar câteva ore pe an. Este un exces 2 ore pe an?

Aici aş avea şi eu câteva lucruri de adăugat. Mai întâi aş vrea să subliniez că discuţia este foarte complexă şi ar fi beneficiat dacă ar decurs într-un mod mai calm, disciplinat. Cele două puncte de vedere care se confruntă sunt cel utilitarist şi cel principial. Presupunând că neincluderea travestiţilor ar aduce o utilitate crescută (ie o acceptare mai uşoară din partea populaţiei), ar fi acceptabil pentru mine ca gay să fiu acceptat ştiind că pentru asta am respins oameni aflaţi într-o situaţie similară? Această acceptare ar veni ca un rezultat al înşelăciunii că diferenţele nu există şi nu ar fi o acceptare a diferenţelor în sine ca fiind ceva neesenţial. Mai mult, pun la îndoială şi utilitatea acestei abordări, intrucât la momentul începerii marşurilor la noi, 2005, ele existau de mulţi ani în lumea vestică. În condiţiile astea, orice încercare de temporizare ar fi fost demascată uşor de asociaţiile homofobe (care văd legături şi între programe de educaţie sexuală în licee româneşti şi grădiniţe din Las Vegas). Totuşi, refuzul oricărui compromis duce la blocarea dialogului. Deci care sunt compromisurile acceptabile, există cale de mijloc? Poate ar trebui să subliniem interesele comune mai mult decât punctele de conflict…

Încă nu am destule răspunsuri. Ştiu doar că îmi doresc să acţionez în aşa fel încât, ajuns la 60 de ani şi venind nişte tineri să-mi ia interviu despre ce am făcut în perioada asta, să nu îmi fie frică sau ruşine să-mi arăt faţa.