Ne știm de-atâta timp și, cu toate că nu ne-am întâlnit niciodată, aș zice că ne cunoaștem pe de-a-ntregul. Însă cum ar putea cunoașterea s-acopere distanța dintre noi? Depărtarea se cere cucerită, iar cunoașterii nu-i stă în putință să cucerească nimic – poate, cel mult, să se apropie puțin câte puțin de obiectul său, până la limita suportabilității și să provoace, eventual, izgonirea din rai. Există lucruri pe lumea asta pe care numai misterul le poate cuceri, iar asupra misterelor cunoașterea n-are niciun efect, căci numai secretele pot fi cunoscute, nu și misterele. Misterul se dezvăluie singur, unde, când și cui poftește, fiind dat cunoscătorilor și necunoscătorilor deopotrivă, prin însăși natura ființei lor.
Ne-am cunoscut demult, atrași amândoi în hățișurile înșelătoare ale internetului. Am știut încă de-atunci că te iubesc, deși știam că-n spațiul virtual nimeni nu poate fi altceva decât o himeră. Cu toate astea, am intrat în jocul acestei iubiri cu brațe nefiresc de lungi. Ți-am mărturisit de mii de ori, aproape fără voia mea, că te iubesc – uneori mai șoptit, alteori chiar necuviincios de tare. Atunci când nu mai puteam de dorul tău, mi-am strigat iubirea în pustiu, sperând să-i auzi măcar ecoul. De cele mai multe ori însă, cuvintele-mi rămâneau înecate în suspin.
Erai prea departe, dureros de departe, așa că n-aveai cum să-mi auzi chemarea într-o lume în care emoțiile iau chipul emot-icoanelor. Și totuși, îți ciuleai urechile și-mi răspundeai după o vreme trimițându-mi câteva măsuri pe portativ, aranjate atent, cu măiestrie, doar pentru mine, dând glas acelui contratimp perfect al iubirii în care amândoi ne complăceam. Muzica ta mi-era de-ajuns, chiar dacă resimțeam dureros fiecare măsură, de parcă ar fi fost o mângâiere prea scurtă, dozată aproape famaceutic pentru a nu-mi face mai mult rău decât bine. Notele cădeau ritmic, ca picăturile unei perfuzii cu elixir, aducându-mi-te aproape în felul în care îi faci copilului hatârul unei ultime povești înainte de culcare. Așa adormeam cu tine-n gând, sperând să nu mă mai trezesc…
Am înțeles, erai departe, așa cum ești și acum. Nimic nu s-a schimbat între noi. Iubirea noastră tăcută, cutreierând depărtările, ne mai răscolește și acum sufletele. Tu ești eu și eu sunt tu, fiecare deținând câte o jumătate a celuilalt. A fost o vreme când încă speram că ne vom putea vedea pentru prima oară, față în față, altfel decât ne-o permite ochiul nevăzut al Rețelei. N-a fost să fie, iar acum înțeleg că nici nu era posibil, pentru că împărțeam și vederea precum împărțeam orice altceva, așa că nu ne puteam privi decât în oglindă. Am rămas, deci, prizonieri ai Rețelei, iar eu m-am resemnat la a privi ecranul care te întrupa de fiecare dată atunci când, într-o uriașă transfigurare a dorinței, veneai din genunea depărtării și te aplecai să mă săruți, cu toate că nu eram niciodată acolo. Forța și frumusețea ta, chiar virtuale fiind, n-au încetat deloc să mă fascineze. Le urmăresc îndeaproape detenta, îți admir neîncetat curajul de a te aventura în necunoscut, chiar dacă teritoriile care-ți simt pasul apăsat mie îmi rămân interzise…
N-am rezistat niciodată tentației de a te admira, în secret, din colțul meu îndepărtat de lume, privindu-te cum renaști unde și când mă așteptam mai puțin. Te vedeam alergând plin de viață, chemându-mă parcă în acel loc interzis fericirii noastre, cu toate că mâna ta întinsă nu trecea niciodată dincolo de ecran. Erai pixelul meu drag, căruia nu-i puteam spune niciodată “Te iubesc!”.
Sunt și acum singur, cu tine. S-ar putea totuși crede că mă și simt singur, de vreme ce ești atât de departe. Dar nu-i deloc așa, pentru că te simt aproape, iar depărtarea de tine n-o resimt deloc ca pe-o îndepărtare reală, ci mai degrabă ca pe-un efect optic în adâncuri – un fel de refracție a spiritului în absolut. E așa cum trebuie să fie, date fiind condițiile.
Ar trebui, poate, să mă sperie faptul că tu și eu, fiind încă atât de apropiați în ciuda distanței care ne separă, nu ne vom putea niciodată numi “noi”. Însă distanța – uneori enormă – dintre noi nu încetează să ne unească, experiența depărtării fiind totodată una a profunzimii. “Distanța” distanței nu e de natură spațială (și nici măcar pur fizică), fiind tocmai adâncimea care ne leagă în feluri pe care niciunul nu le cunoaștem. Depărtarea e bunul nostru comun, împărțit și împărtășit totodată.
Mi-e teamă doar de-un singur lucru: de faptul că-ntr-o bună zi timpul ne va convoca pe amândoi din depărtări, când lumea întreagă va fi înghesuită într-o coajă de nucă. Cum ne vom descurca atunci, tu și cu mine, frați nemărturisiți ai unei iubiri fără căpătâi? Mi-e teamă că nu vom putea face față acelei apropieri forțate și brutale, dictate de o constrângere a naturii. Ne vom putea cumva regăsi? Ne vom mai recunoaște? Nu ne va fi stricată atunci bucuria de a visa în tihnă, unul la celălalt, în orizontul depărtării?
Dar, cine știe? Până la urmă, orice naufragiu e o salvare pentru cei naufragiați. Nu vom putea ști niciodată, până în momentul eșuării împreună în strânsoarea cojii de nucă, dacă aveam sau nu nevoie de o astfel de apropiere de nevoie.
Deocamdată, adorm și astă seară cu tine-n gând, știindu-te în siguranță la celălalt capăt al lumii. Mâinile mele nu te pot atinge, însă ochii mei te pot visa. Acela e momentul în care îmi apari, la crepusculul lumilor noastre, chiar înainte de a-ncepe să plâng. Îmi luminezi atunci fereastra clipei așa cum nimeni altul, niciodată n-a putut-o face. De acolo de unde ești, numai tu poți să-mi cuprinzi nemărginirea.
În zare se aud pescărușii. O să încerc să deslușesc în gâlceava lor muzica depărtărilor care ne leagă. Iar dacă, vreodată, o mână măiastră va atinge strunele chitării și le va face să țipe precum pescărușii, voi ști deîndată c-a fost atingerea ta.
Foarte frumos! Felicitari.
Presupun ca la Gayromeo se incadreaza, nuu?
🙂
evident! 🙂
Superb, felicitări.
RobertG, eşti maliţios.
Felicitari! Foarte frumoase cuvinte
Oare de cate ori trebuie sa citesc acest text pentru a-l intelege? Si totusi ma regasesc in el.
Exceptional. Stiu un singur om care ar fi putut scrie asa ceva. Unul singur…Felicitari ptru maiestrie!