A trecut ceva timp de cand nu am mai scris, vreo doi ani. Tot de pe atunci a intrat si blogul in „moarte cerebrala” dar nu sper ca articolul acesta il va readuce printre cei dragi- vechii autori/cititori. Acum, ca lucrurile sunt in regula in viata mea, pot vorbi cat-de-cat despre ele.

Perioada de la inceputul toamnei anului trecut si pana la mijlocul acestei veri a fost cea mai dura perioada din viata mea, fiind in postura de a face fata cu doua cazuri de boala in familia mea, una din ele fiind cea a bunicii mele care a cazut in dementa senila, o forma de Alzheimer, alta fiind a fratelui meu care a avut o problema de sanatate tot grava, lucru care a fost si mai greu de asimilat pentru mine mai ales ca in unele momente ori nu stiam ce sa fac, ori gestionam gresit situatia.

Evident, aceste probleme s-au rasfrans si asupra relatiei dintre mine si partenerul meu. Daca la inceputul lor ne puteam vedea cate un weekend odata la o saptamana sau doua, la un momentdat a trebuit sa stam complet despartiti timp de vreo patru luni de zile. Din fericire, nu ne-am racit, m-a sustinut moral cat de mult a putut in perioada asta, uneori chiar si financiar, avand in vedere ca viata mea era pe pauza- nu puteam sa lucrez, sa fac nimic altceva- in ciuda faptului ca si el era distrus de absenta mea. Stresul la munca era acelasi, nu avea pe nimeni care sa-l ajute cu treburile gospodaresti, lucra la fel de mult, de dimineata pana seara la ora 21.00, ajungand acasa si pe la 23.00; tocmai ma trezisem si eu sa fiu plecat cateva luni de acasa.

Cel mai greu mi-a fost sa ma lupt cu teama ca asa va fi viata mea pentru cativa ani pentru ca tot cautam o solutie care nu venea, pana intr-o zi cand a venit. Intr-un final, lucrurile s-au asezat, am putut rasufla usurat, am luat decizia de a o interna pe bunica intr-un camin privat din Bucuresti sa o pot vizita des. Impreuna cu fratele, am luat alta decizie, buna pentru el- aceea de a se muta intr-o alta tara, la mama si partenerul acesteia. Acum el este bine.

In toata perioada asta, am incercat cum am putut sa nu “o iau din loc”. Am citit cateva carti (inclusiv “Cimitirul”), am incercat sa imi revizuiesc cunostintele de limba engleza, am dat jos mai multe kilograme, renuntasem la dulciuri si orice mancare nesanatoasa, m-am multumit cu amuzamentul pe care mi-l oferea Joan Rivers (sa-i fie tarana usoara) in “Fashion Police” seara la 23.00 pe E! News; heck, am incercat chiar sa ma uit si la “Keeping up with the Kardashians” (nu s-a prins de mine).

A fost o perioada grea, mi-am plans singur de mila in momentele acelea, nu o fac acum si nici nu mai am de ce. Sper, pentru o perioada indelungata de acum incolo, sa nu mai am motive sa o fac. Sa gestionezi asemenea probleme nu nu e usor, cred ca nici daca ai fi angajat sa o faci, daramite din postura mea. Am fost crescut cu ideea de familie, de ajutor reciproc in cadrul membrilor ei, nu am putut ignora situatiile sau sa nu imi pese.

In momentul de fata lucrurile sunt normale, simple, viata mea a revenit pe un fagas normal. Am revenit acasa in Bucuresti, mi-am gasit un nou job, chit ca nu e chiar ceva ce as fi vrut initial, ma bucur de ideea de munca, de tanar care munceste, isi vede de treaba. Viata mea nu mai e pe pauza, asta e cel mai important. Sunt din nou liber sa muncesc, sa ma distrez, sa joc tenis si sa adorm langa partenerul meu.


Alte articole scrise de același autor (Adi):


Thanks for rating this! Now tell the world how you feel via Twitter.
Ce părere ai despre acest articol?
  • Super tare
  • Util
  • Complex
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Slab

Author

Adi

Under construction.

Comments

  1. Tudor    

    Ce bine că ai veşti bune! Chiar am aşteptat articolul ăsta, văzând că ai început să mai comentezi în ultima vreme, speram că o să ne şi povesteşti mai multe despre ce s-a întâmplat în ultimul an. Mereu sunt provocări, fiecare le are, cele mai neaşteaptate, cele mai rele, dar mereu le depăşim dacă sunt lângă noi oamenii pe care-i iubim. Multă sănătate pentru cei dragi ţie!

  2. cristymaykei    

    Adi, nimic nu te pregătește pentru Alzheimer, știu asta sigur pe propia-mi piele, știu cât de greu este să-ți vezi mama într-o asemenea stare dementă și să nu poți face altceva decât să-i creezi condițiile de-a nu avansa boala repede, s-o ții pe cât posibil pe loc, să tragi de timp pentru fiecare etapă a bolii ăsteia necruțătoare ce face din cel mai inteligent om, o … nici nu-mi vine să spun la cât de dureros este.
    Dar oricât de crâncen a fost pentru mine să văd schimbările astea oribile asupra vieții de zi cu zi ce-o afectau pe-a mea mamă, a fost îngrozitor de crâncen să trăiesc unele momente rare de luciditate, în care îmi cerea s-o duc la un azil, pe motiv ca să nu mă mai chinuie pe mine, însă știți voi … nu ăsta era adevărul … adevărul era altul, unul nespus, unul teribil de adânc și greu, dacă nu imposibil de rostit … rușinea, jena de-a nu a mai putea, tu ca ființă umană ce ești să poți să ai grijă de tine, să depinzi de altcineva pentru cele mai elementare lucruri, pe care un om sănătos nici măcar nu le-ar gândi, iar aici Adi, Tu ști despre ce vorbesc.
    Sunt sigur Adi că ai avut clipe când aproape ai înnebunit și Tu, dar apoi ai realizat că nu-ți poți permite luxul acesta și trebuie să gestionezi situația cumva, pentru că este o situație incendiară ce nu permite deloc inactivitatea, așteptarea sau neimplicarea, trebuie să acționezi, să faci, să găsești soluții, fără a te mai gândi la tine.

    Ce mă contrariază cel mai tare, este cum poate un creier afectat ireversibil după cum spun medicii, să mai poată avea un moment de luciditate în care să mai poată vorbi coerent, chiar prea coerent, așa cum a fost la mama mea în seara de dinaintea morții. Este ciudat cum un creier ce cu câteva ore înainte nu era în stare să coordoneze mișcări simple ale corpului, să fie capabil să poarte o discuție rezumat de familie cu îndemnuri, aprecieri, iertări și vorbe ce mi-au fost balsam pentru suflet. Mulțumesc enorm mamei mele că a putut să-mi dăruiască această ultimă vorbire, acest moment unic, benefic și liniștitor pentru sufletul meu.
    Ce vreți, mamele rămân mame până la moarte, de asta le iubim noi așa de mult.

    Sunt sigur Adi că vezi viața acum cu alți ochi.

  3. Adi    

    La bunica mea e diferita situatia, nu mai are niciun moment de luciditate, traieste in trecut si nimic mai mult. Desi mi-a fost greu in lunile alea, m-am descurcat, a ajutat si faptul ca a fost in familie, m-a crescut de mic, deci nu am avut motive sa simt stanjeneala. Din fericire in majoritatea momentelor era cooperanta, dar au fost si situatii cand ma tinea treaz toata noaptea. Cel mai nasol a fost cand l-am trimis pe frate-miu in alta tara sa-si rezolve problema medicala, ca ramasesem singur, dar acum nu mai conteaza, s-a rezolvat totul.

    Viata o vad aproape la fel, sunt mai linistit acum ca pot sa imi vad de ea, sa ma ocup de mine.

  4. cristymaykei    

    Asta e bine, e mare lucru să poți fi liniștit.
    Mă bucur pentru tine, mai ales că după o experiență dură ca a ta, se revine mai greu la normal.

  5. Raikom    

    Adi, ma bucur nespus ca situatia s-a rezolvat si de acum ai posibilitatea de a te reintoarce la o viata normala.Recunosc, intr-o mica masura ti-am simtit lipsa, ca si cititor, in acesti ani, si sper sa ne poti impartasi mai multe experiente din viata ta.
    Raikom out~

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *