Cand esti copil, te tine de mana si te plimba prin fiecare loc pe care doresti sa il cunosti, e cu tine in fiecare moment in care vrea. Vine o vreme cand te minte spunandu-ti ca vrea sa iti arate un balci, un balci cu multe jucarii. Pasesti cu incredere. “Ma voi juca asa cum nu am facut-o niciodata”… te gandesti in sinea ta…
Va opriti undeva cu multa lume si mule culori. Iti spune ca va lipsi putin si revine. Exact asa cum o mama isi abandoneaza copilul undeva unde e sigura ca va fi gasit. Esti pe punctul de a face greseala suprema, insa esti prea curios sa nu o faci. Esti atras de necunoscut, de gust, de culoare. Te atrage, chiar daca in aceste locuri sunt interzise multe lucruri, apropos poate e bine sa stii ca… si ea e interzisa. Legea 7428. Cum, nu ai auzit de ea? Mai citeste si tu ziarele…
Te plimbi. Pasesti. Intorci privirea. Cazi. Te ridici. Iti spui ca e timpul sa te intorci acolo unde te-a lasat. Nu mai reusesti. Din acel moment o vei cauta mereu, fara incetare, chiar daca plamanii nu mai pot accepta aerul trotuarelor inguste, chiar daca ochii refuza sa vada depresiile atarnate de blocuri… chiar daca… nasul se stramba atunci cand mirosul de asfalt firbinte il inunda.
Ea va veni sa te caute, dar nu acolo unde te-a lasat. Din pacate nu te va gasi. Pentru ca aici, in aceste locuri oamenii o accepta intr-un singur fel. Pe aici nu sunt acceptate anomaliile si sunt gata sa te puna la zid cu viteza mintii. Pe aici, pe la noi, oamenii o ucid. Cu… ura. Pe aici, pe la noi, oamenii o omoara zilnic. Dar ea e mai presus decat noi. Ca si iubirea.
[youtube]zjg23TrhSwM[/youtube]
Pentru ca nu tin sa fiu un blogger care scrie ca sa nu isi dezamageasca scriitorii. Pentru ca de multe ori mi-e greu sa nu admit ca unele comentarii sunt de-a dreptul imbecile. Pentru ca nu vreau sa fiu “dragut” cu cititorii (as putea si mi-ar iesi de minune) ca sa confortez.
Pentru ca nu imi place sa ma “agat” de orice rahat se scrie prin presa online ca sa vin si sa rastalmacesc aici. Pentru ca habar n-am de ce va place sa ma cititi si stiu ca cei mai multi dintre voi preferati blog-urile pe care autorii isi varsa nesansa vietii si barfesc despre vedete (mai mult sau mai putin) care se poate sau nu sa fie gay.
Pentru ca nu vreau prieteni cu “nick-name” pe care sa-i urmez pe Twitter. Pentru ca sunt cinic, antipatic si imi place sa critic. La prima “ochire” asta crede lumea despre mine. Iar noi traim intr-o epoca in care oamenii se multumesc cu ce vad la prima vedere, se multumesc cu niste carapace de broaste testoase. De aia citesc cretinii doar cu ochii. Astfel totul e la prima vedere si e simplu. Mult mai simplu. Batjocoritor de simplu.
Daca fericirea ne cauta pe noi si nu ne gaseste pentru ca ne jucam prea mult de-a baba oarba? Daca fericirea cauta in noi tot ce cautam si noi in ea? Daca fericirea vrea fericire?…
Superb. Merita vazut intr-o seara. Un ceai verde si niste covrigei cu scortisoara. Se poate vedea si in HD.
Voi cei 2-3 care mai aprobati comentarii va rog sa aruncati si o privire asupra continutului lor. Blogul acesta e o parte infima din mine. Aici am asternut ganduri. Sincere. Nu am nevoie de comentarii cretine. Deci, fara numere de telefon, comentarii care nu au legatura cu postul, id-uri de messenger, comentarii in care [...] e folosit mai des decat ar trebui sa fie literele…s.a.m.d. As recomanda cu caldura alte bloguri gay in acest sens… mediocritatea intotdeauna i-a unit pe oameni.
Eu nu ma distrez distrez asa… e ca si cum te-ai fute cu oricine doar de dragul de-a te fute. Deci, de acum incolo, voi lua asupra-mi marea (mi-e dor de sare…) povara de a-mi aprob singur comentariile la post-urile scrise de mine.
Azi dimineață mi-a picat o tastă. Nici eu nu știu exact cum s-a întâmplat. Știu doar că m-am trezit brusc, parcă scăpat pe jos, dat de pământ, cu o tastă lipsă. N-ar fi o tastă importantă dacă n-ar fi și diacritică. Literele sunt toate la locurile lor, însă cert e că acum tastatura pare chioară fără punct-și-virgulă. Curios lucru, cum te sluțește un accident. Am încercat s-o pun la loc, firește, dar nu ține. Ce s-a rupt, s-a rupt și oricum ce-i cârpit, cârpit rămâne. Iar să-mi schimb toată tastatura pentru un banal semn de punctuație, fie el și cu valențe diacritice, parcă nu mă țin balamalele. Oricum merge și-așa, deși am o senzație ciudată când apăs în gol. Tasta aia măcar masca dracului butonul de contact. Înainte apăsai, dar nu știai ce se întâmplă pe dedesubt. Acum e clar – între tastele „normale” am acum un buton care rânjește.
În monumentala sa lucrare Ființă și timp, Martin Heidegger vorbește despre lumea ustensilică a zilelor noastre, o lume a lucrurilor (de care ne folosim) și nu a ființei (pe care o slujim). Noi nu știm să privim lumea decât cu un ochi interesat, care ne dezvăluie potențialul de ustensil (das Zeug) al oricărui lucru. Nu numai lucrurile fabricate de om au, în ochii noștri, această calitate de unealtă, de instrument în vederea unui scop, ci și natura însăși – pentru că și de natură ne folosim într-un fel sau altul. Heidegger nu o spune direct, dar omul e vizat implicit de acest gigantic proiect ustensilic. Omul-ustensil e omul folositor, omul-lucru, omul-robot.
A include oamenii în categoria lucrurilor pare, din multe puncte de vedere, o blasfemie. Din punct de vedere religios, „omul-lucru” e un om fără dumnezeu; filozofic vorbind e amoral sau lipsit de suflet, iar psihologic sau sociologic e pur și simplu… inuman să reduci omul la dimensiunea sa de „lucru”. Și totuși, nu asta e implicația intuită de Heidegger. El spune doar că până nu înțelegem omul în calitatea sa de lucru, nu îl putem înțelege pe deplin. Omul e o ființare printre altele și, întocmai ca acestea, e o ființare-la-îndemână . A nu recunoaște acest lucru nu face omul mai puțin „lucru” decât el este deja, ci introduce în raportarea noastră la oameni un soi de ipocrizie malefică, pe care se bazează din păcate tot ceea ce numim azi „umanism”. Probabil că până și ultimul om, rămas singur pe pământ în urma cine știe cărei catastrofe planetare, va fi tot un om-ustensil , deși un ustensil dedicat exclusiv propriei sale ființe.
Nu știu câți dintre voi își mai aduc aminte, însă cu mult timp în urmă stârnea discuții aprinse în paginile acestui blog o emoționantă poveste cu… morcovi. Morcovi cumpărați din piață și ajunși, prin vicisitudinea sorții, la tomberon. Mie îmi părea rău, la vremea respectivă, de un singur lucru: de grija cu care fuseseră crescuți morcovii, grijă aparent irosită. Acum, întâmplarea face ca grija (die Sorge) să fie un alt concept important heideggerian. El exprimă neliniștea fundamentală a existenței, a faptului-de-a-fi-în-lume ca lucru-între-lucruri, folosindu-te de lucruri și fiind folosit la rândul tău (ca lucru). „Grija” reflectă tocmai această inadecvare proprie existenței într-o lume a ustensilelor (umane sau nu), în care un lucru devine ustensilul propriei sale ființe, în ciuda faptului că manifestarea ființei nu este una ustensilică. Ființa este pur și simplu, nu este o ființă-pentru-ceva. Numai ființarea (existentul, manifestul) are o astfel de devenire ustensilică, aflată fiind ca ființare între alte ființări.
Decurg de aici două concluzii. În primul rând, omul nu este un lucru-prim între lucruri, ci un lucru ca toate celelalte. De aceea, modul în care omul se raportează la obiectele (lucrurile, ustensilele) din jurul său se suprapune cu modul de raportare la oameni în general, fiind chiar sugestiv pentru acesta. În al doilea rând, modul în care omul se înțelege pe sine ca lucru, ca ustensil, îi dictează acestuia conduita în viață. Grija de a nu fi excedat de calitatea de ustensil ne urmărește orice decizie, determinându-ne chiar și sentimentele. De aceea, un om nu se simte în general deranjat de a fi folosit într-un scop sau altul atâta vreme cât își poate atinge propriile scopuri.
Se pune problema, totuși, de a ști în ce măsură scopurile pe care un om și le propune în viață, țelurile și aspirațiile sale cele mai înalte (și mai intime) îi sunt benefice sau nu. În multe cazuri, părem a ne dori tocmai ceea ce ne distruge (sau, în termeni ustensilici, ceea ce ne… defectează). Cum putem ști dacă ceea ce ne dorim este, într-adevăr, ce avem nevoie? E oare vreo diferență între nevoie și dorință? Există vreo cale de a ne împlini fără a ne distruge? Asta revine la a ști ce este Adevărul. Dar tot ce cunoaștem noi se rezumă la interfața de lucru a Adevărului, adică la ceea ce numim, în mod curent, iluzie (dacă nu minciună). Însă putem îmbrățișa Adevărul, chiar învelit în mantia minciunii, fără a deveni apologeți ai dorinței sau minciunii. E suficient dacă putem simți, în strigătul mut al fiecărui lucru stricat, chemarea de ajutor a propriei noastre ființe. Și poate, în timp, atunci când lucrurile vor fi căpătat o față umană, vom învăța de la ele ce înseamnă a fi om.
