Crăciunul e bucuria care aduce tristeţe, după cum Învierea e tristeţea care aduce tuturor bucurie. Naşterea şi Re-naşterea – două evenimente care vorbesc, dacă nu despre moarte, atunci cel puţin despre nimicul din care ne naştem.
Isus e, ca noi toţi, un copil fără părinţi. Un copil al nimicului. Tatăl – de o absenţă găitoare, simbolizând însă Prezenţa absolută. Mama – deşi prezentă la modul absolut, veghindu-şi Copilul până la moarte şi chiar dincolo de ea, simbolizează Absenţa primordială, nimicul din care copilul a venit pe lume şi care este unicul său părinte adevărat. Mama şi Tatăl – doar pretexte ale existenţei noastre sociale şi idoli ai acesteia.
Faptul de a nu putea avea un copil cu persoana iubită e poate durerea cea mai mare a cuplurilor gay. Crăciunul ne învaţă însă lecţia – pe cât de dură, pe atât de importantă – că niciun copil nu este cu adevărat al părinţilor săi naturali; cu atât mai puţin poate el fi al altor părinţi decât cei prin care a venit pe lume.
E semnificativ faptul că o iubire născută între persoane de acelaşi sex nu poate produce copii. Acesta arată că nu trebuie niciodată să privim un copil ca pe un simplu “produs” al iubirii dintre două persoane, pentru că că iubirea însăşi este copilul lor, ca unică măsură a împlinirii unei relaţii. Iubirea este adevăratul fruct al nimicului care, ajuns la vârsta manifestării dar neputându-se totuşi întrupa (conform legii firii sale), ia forma evazivă a iubirii.
Copilul nu se naşte din iubire, fiind însă tocmai garanţia formală a acesteia, pentru că el apare din acelaşi nimic din care se naşte şi iubirea. Copilul este doar manifestarea “manifestă” a împlinirii unei relaţii; manifestarea ascunsă, nemanifestată (metafizică) dar nu mai puţin reală, este iubirea însăşi. Într-un fel, se poate spune că naşterea unui copil e pecetea nimicului, semnătura fiinţei pe foaia de parcurs a destinului.
Frumuseţea unei relaţii de iubire între persoane de acelaşi sex vine din faptul că iubirea se află în stare pură, neîncorsetată de grija de a fi dovedită prin ceva anume – lipsită, mai ales, de preocuparea de a aduce o altă fiinţă (în speţă, un copil) în postura de zălog al acestei iubiri. A avea întotdeauna foaia de parcurs semnată indică preocuparea de a trage foloase de pe urma propriei existenţe, ceea ce revine la a nega existenţei calitatea de a-şi fi “profitabilă” exclusiv sieşi.
Relaţiile în care iubirea – existând în sine şi pentru sine, ca produs al nimicului la frontiera dintre două fiinţe -, nu depinde de producerea a ceva manifest (cum ar fi existenţa unui copil) arată că niciun om nu este dator cu fiinţarea sa altor oameni, ci numai sieşi ca fiinţă.
Aceasta este marea lecţie simbolică a Crăciunului şi a Naşterii Mântuitorului – copilul “născut, iar nu făcut”, fără părinţi dar nu orfan de fiinţă, plăsmuit de însuşi nimicul din care până şi propriii săi părinţi au apărut.
Un Crăciun fericit tuturor (şi fiecăruia în parte).
Moşu’
La inceputul lunii, cand a venit (in sfarsit…) randul ultimei file a calendarului (luat de la un vanzator de produse despre carne, genul acela de carne care umbla pe doua picioare) sa isi arate splendoarea – am avut o oarecare intamplare. S-a rup. Luna Decembrie. Fila cu luna Decembrie. Probabil pentru ca celelalte unsprezece file atarnau? In fine, chiar nu este important motivul, insa asa… pentru o clipita mi-a determinat gandul sa zboare la timpul care trece. Si filele nu le vom intoarce intr-o alta ordine decat cea firesca.
In momente de genu’ asta’, imi este imposibil sa nu fac un corolar, sa trag o linie cu mana tremuranda – de frica rezultatului.
Atatea momente bogate in esenta trec pe langa noi si suntem prea orbi sa le mai vedem, atat de preocupati sunt oamenii de bani incat au uitat sa dea un covrig unui catel sau sa fie amabili, atat de incetosata poate fi mintea unora incat singurul Univers care mai aduce placere este multumirea provocata de efemeritati si minciuni.
Zi de zi, ne hranim cu falsuri: tocanita de falsuri, fals pe paine, ciorba de minciuni si budinca cu aroma de minciuni. Si ne multumeste aceasta, deoarece e mai comod decat sa incercam sa avem un meniu variat. Bineinteles, ca un “om al strazii” nu ar comenta si ar servi aceeasi ciorba, (cu acelasi gust de fals, aceleasi ingrediente) in aceeasi farfurie. Pentru ca nu poate mai mult decat atat si foamea e prea mare. Altfel spus, citez pe cineva: Intercity-ul nu opreste in fiecare gara. (nu era chiar asa, insa mie asa imi place mai mult).
Am o oarecare nostalgie de fiecare data cand vine luna lui Undrea. Visez cu ochii deschisi la miros proaspat de cozonac cu nuca, vin fiert cu scortisoara, miros de brad. Imi inchipui scrasnetul zapezii proaspat asternute sub grautatea pasilor, maini degerate si schiuri.
Mi-e oarecum teama ca “medicamentele” administrate uneori fara voie au transformat omenirea intr-o imensa casa de nebuni, nebuni care se mint ca isi traiesc propriul adevar. Morti care au impresia ca sunt vii. Ei aceasta, impreuna cu patzania de care vorbeam la inceput, ridica niste semne de intrebare.
De cati bani aveti nevoie ca sa aveti putere? Cate haine “de firma” sunt necesare pentru a acoperi goliciunea sufletului? Cu cate persoane trebuie sa va futeti ca sa aveti impresia sa sunteti “acceptabili”? Cata fudulie este necesara pentru un tablou care credeti ca v-ar avantaja?
Slabiciunile fiecaruia sunt regele si regina pe tabla de sah mai mult sau mai putin scorojita.
Priveste in oglinda. Ce vezi? Cine esti? Esti… tu?
Craciun Fericit!
Recomand un film. Doar ce l-am văzut pe HBO Comedy, deşi nu a fost deloc comedie. “In the summertime”. A fost un film despre viaţă. Cu bune şi rele. Atracţii, boală, moarte, ură, iubire, relaţii de durată, relaţii de o noapte… etc 
. Şi mă întrebam de ce mi-a plăcut aşa de mult. Pentru că de obicei mie îmi place să visez, să încerc să nu mă gândesc la viaţă. Pentru că de multe ori această meditaţie se “soldează” cu… tristeţe. Toată lumea preferă să nu se gândească… la viaţă…. cu atât mai puţin la moarte; chiar şi eu. Dar toţi murim.
