Eram aseara intr-un magazin ceva mai mare, supermarket… cred (nu stiu diferenta dintre super- si hypermarket..?!) si priveam cum femeile, barbatii si copiii deopotriva inaintau cate un pas cu mainile transpirate pe cosuri, apoi cum asezau in graba produsele pe banda care se misca ca o dansatoare cu arcuri fine, apoi se platea, iar in cele din urma roboteii paraseau imensele benzinarii.
Imaginea creionata in minte am mai simtit-o si alta data, in alte locuri, alte circumstante. Ciclismul, exactitatea fortata, plasticitatea cu care se intampla lucrurile de zi cu zi imi da impresia ca suntem niste robotei care mergem mereu, zi de zi, saptamana de saptamana pe exact aceleasi potecute fara a ne gandi insa ca am devenit pur si simplu niste… roboti.
Ajungem in viata sa facem exact aceleasi sarituri de la mica inaltime pentru a ne trai existenta. Nu stim sa mai facem nimic altceva decat ceea ce am invatat la inceputurile noastre, ceea ce am invatat de la altii, de la diferite modele comportamentale impuse si ulterior insusite. Cu greu ne putem rupe (unii dintre noi, cei mai nebuni de altfel) de rutina acesta ciclica asemeni unei roti neunse de bicicleta Pegas, sa mai cunoastem si alte lucruri decat cele pe care le stim deja, alti oameni, sa ne achizitionam din cand in cand alte jucarii, sa ne sunam in toiul noptii si sa plecam spre… oriunde.
Ce ar fi daca am merge in directii nemarcate cu tablite de avertizare si de informare? Ce ar fi daca nu ar conta daca e lumina sau intuneric? As vrea sa putem sa facem fotografii fara aparatul de fotografiat, asa… doar printr-o inchidere si deschidere a pleoapelor.
Insa pentru majoritatea dintre noi conteaza mai mult lucrurile tangibile, cunoscute ca fiind datatoare de siguranta, confort si un oarecare soi de placere. Poate ca lipseste creativitatea, capacitatea de a visa, de a creea si atinge cu mintea lucruri si forme ceva mai departe de distanta la care poate sa bata “retina”. Ce ar fi daca am incepe sa ne numaram pasii pe care ii facem zi de zi, zece zile la rand. Intuiesc ca numarul lor ar fi cam acelasi…
Imi pare rau si recunosc si ma doare intr-o anumita forma, faptul ca vad cum oamenii nu sunt foarte diversificati din punct de vedere al comportamentului. Unii sunt structuri rigide (asa ca o jenta) iar altii sunt structuri laxe, moi, asemeni unor… cauciucuri. Regula este: Cauciucul se muleaza pe janta. Atat. Doar in acest mod putem calatori, putem sa continuam drumul spre diferite destinatii. Insa… ce ar fi daca janta ar schimba din cand in cand locul cu bucata de cauciuc? Bineinteles din punct de vedere fizic este un nonsens acesta idee, insa sa incercam sa lasam la o parte ceea ce inseamna lucru fizic, palpabil. 
Pana la urma cred ca suntem raspunzatori in mod direct de actiunile pe care le facem, de destinul nostru. Din pacate, turnul Babel din Biblie are o insemnatate ceva mai bogata decat diversitatea verbala, cea a limbajului. E ciudat, provocator si interesant diferentele dintre noi, oamenii. Pana la urma, fiecare vorbeste in limba lui… poate ne ajuta doar faptul ca unele limbaje sunt dialecte ale altora. Poate doar incercand sa vedem, sa intelegem si sa acceptam ca exista si alte “limbaje” decat ale noastre, (cele pe care le cunoastem si pe care le consideram niste tipare demne de urmat de cei de langa noi) vom reusi sa inlocuim o parte din ceea ce este metalic in noi.
Frumusetea lucrurilor nu cred ca este trasata de simetrie si constanta. Poate doar simetria elementelor, evenimentelor, intamplarilor… asimetrice.
Ah uite si-o melodie care oarecum merge cu anumite nuante din acest articol. Lumea asta moarta, va-ncerca…
