Draga Domnule, Va scriu in raspuns la cererea dvs. de a va da amanunte suplimentare in Sectiunea 3 a Raportului de Accident de Munca unde am completat ca drept cauza “slaba planificare” ca fiind cauza accidentului meu. Ati cerut in mod expres explicatii amnuntite cu privire la accident si sper ca detaliile care urmeaza vor fi suficient de clarificatoare.
Eu sunt zidar de meserie. In ziua accidentului lucram singur pe acoperisul unei cladiri inalte de 6 etaje. Dupa ce mi-am terminat treaba, am realizat ca mi-au ramas caramizi nefolosite, care, cintarite mai tirziu, au fost gasite a cintari aproximativ 270kg.
S-a terminat si parada, fest-ul si pride-ul. Splendid a fost.
Ultimele saptamani au fost ceva mai incarcate ca de obicei, nush din ce motiv, nush din ce cauza. Ceea ce stiu, insa, este ca (asa cum povesteam azi cu cineva) am impresia din ce in ce mai mult ca oamenii au luat o doza mare de anestezic… parca din ce in ce mai putini oameni cu care ma identific.
Te privesc din cand in cand si petele de zapada din jurul tau se arunca in gol. N-ai sa stii niciodata ce poezii frumoase ti-am scris intr-un tramvai batran!
Sapte zile au trecut. Sapte vise innodate innotau spre cer. Si-atat. Sapte picuri de dulceata s-au prelins, incet pe ochi. Sapte clipe inchinau mireasma. Numa’ buna de baut. Sapte trupuri goale alergau spre asfintit. Sapte suflete legate cautau un continut. Doar un continut.
Sapte chingi de fier incins alungau trecutul.
Ostenite de-atatea nebune, zadarnice ploi, magnoliile isi nesocotesc uneori menirea si invata sa infloreasca pentru o vreme, disperat, inspre inauntru.
Va urma…
N-am chef de cuvinte, aşa că… aşa simt…
[youtube]rJ5aNRpxRCo[/youtube]
Keep it real, honey!
Azi, o zi splendidă, bineînţeles, ca oricare alta.
M-am trezit după un somn lung şi câteva vise (care au pus un rămăsag, cred…). După ce am trecut în revistă tot ceea ce am de făcut azi (cumpărat cafea, cumpărat un creier nou şi alte mărunţişuri) am măsurat viteza de încărcare a tuturor site-urilor şi am rămas pe gânduri. Puţin.
Am rămas pe gânduri pentru că (deja) sunt mult prea multe query-uri pe server şi având chef să fac ceva constructiv (în afară de a bea o a doua cană de cafea) am “googălit” după un serviciu bun de web hosting în România.
Negarea… principala trasatură a “bărbatului”. A bărbăţiei învăţate. Citind câteva rânduri, mi-am amintit de filmul “300″. Şi cum învăţau tinerii spartani să devină bărbaţi.
Erau puşi de mici să se bată, erau învăţaţi să nu aibe milă, să nu ierte, să fie hotărâţi, erau lăsaţi în pustietate ca să supravieţuiască fiarelor sălbatice şi vicisitudinilor naturii. Şi dacă supravieţuiau, erau acceptaţi ca adevăraţi bărbaţi. Nu s-a schimbat nimic.
Societatea educă masculinitatea. Suntem îndobitociţi de mici că un bărbat adevărat nu plânge niciodată. Suntem învăţaţi că un bărbat adevărat nu suferă, nu are emoţii, nu iubeşte (ca o femeie), un reprezentant adevărat al masculinităţii trebuie să fie dur, nemilos, hotărât…
De aici, scuzele pentru lucruri mult mai grave din punct de vedere moral, curg de-a valma… De exemplu, un bărbat dur şi hotărât este îndreptăţit câteodată, spune “morala” societăţii, să pună piciorul în prag în familie… şi să îşi lovească părinţii, soţia, copiii, rudele…
Intre 10-24 mai se va desfasura (deja) faimosul Gay FEST 2008. Cati din comunitatea LGBT romaneasca vad acest festival al jandarmilor si travestitilor util pentru noi?
Citeste mai multE ciudat cata seva poate avea un trunchi de copac. Dar si mai ciudat este spectacolul (fara artificii, ce-i drept) prin care fiecare micron dintr-un neuron reuseste sa se obisnuiasca cu un anumit tablou. Desi stiu ca fiecare clipa care rataceste in alta parte decat aceea spre care era destinata… este una pierduta. Ba chiar imi este impotriva. Clipa e dusmanul meu.
Si totusi fara sa o invit in viata mea, imi invadeaza timpul. Ea, clipa. Oare… stie cine sunt? Ma cunoaste catusi de putin? Cred ca putin ii pasa ca ma deranjeaza… dar continua sa bata la usa. Imi pun perne in cap si ma chinui sa nu aud bataile insa regularitatea si ordinea batailor ma scoate din minti. Intr-un final ii deschid, nu am ce face (geamurile mele au gratii, altfel as iesi pe geam).
Ma intreb si acum daca acel tipat inocent in dimineata de toamna cenusie cand v`am cunoscut pe voi era unul duios si exprima fericirea unui inceput de drum, drumul vietii. Ce frumos, as zice, ar fi daca toate sufletele si`ar “cunoaste” destinul inainte de a parasi fabrica paterna si, impertinent, sa afirme un “pas” in caz nefavorabil. De ce ?
Poate pentru ca ajungi mai devreme sa iti pui intrebarea “ Dar pe mine m`a intrebat cineva daca vreau sa exist ?” Bun. Tragem linie si adunam. Egal: melodramatic, trist… patetic. Alegem patetic ca da mai bine. Fiecare face ce vrea cu viata lui… sau nu. In fond, tre sa existe raul pentru a putea percepe binele, sau tristetea si fericirea bla bla… bla.
