Mă întreb câteodată dacă nu cumva fericirea izvorăşte din amintiri. Din amintiri de stropi de fericire. Pic cu pic. Se adună o baltă de lacrimi vesele şi triste în care privesc cu plăcere din când în când, pufăind o ţigară şi zâmbind “pe sub mustaţă”.
Mă întreb câteodată de ce nu sunt oamenii “proiectaţi” spre a nu avea nevoie de somn, de odihnă… Trăiesc în fiecare zi “drama” de a nu avea timp să pun în practică toate ideile care îmi vin în minte. Asta din cauză că serviciul îmi ocupă foarte mult timp. Nu, nu mă plâng, nu ştiu ce aş face dacă nu aş avea acest loc de muncă. Pe lângă salariul… aş putea spune aproape decent, îmi oferă provocări, amici, glume, învăţare de lucruri noi… Mi-ar fi frică de plictiseală şi de instabilitate dacă aş renunţa. Singurul motiv pentru care aş renunţa… este acela că îmi ocupă foarte mult timp, fie că vreau, fie că nu vreau. Am devenit într-un fel dependent. Mi se pare ciudat să vin la 10.00 şi să plec la 14.00 acasă…
Ii placea sa-si petreaca timpul privind, pe trepte. Adevarul e ca putea mai mult decat sa stea pe granitul rece de la KFC. Nu! Lui ii placea pe trepte, pe scarile care coborau in buncarul principal al lui Hitler, in Berlin (care acum era inconjurat de blocuri de apartamente frumoase si se transformase in statie de metrou). Acolo era singurul piedestal de unde putea privi oamenii de sus. Nimeni nu-l observase.
Singurul barbat din viata lui era vocea de la metrou: “Achtung! Die Türen werden geschlossen”. El incepuse dupa un timp sa resimta si urme ale unei erectii infantile, indragostindu-se de vocea aceea, inregistrata pe o banda. Dar nu stia cine este posesorul acelui glas, acelui timbru minunat. “Trebuie ca apartine unui tip cu caracter”, si-a spus el.
Trecuse de 20 de ani si simtea ca se afla la varsta la care muntii se pot rapune si oceanele pot fi secate. “Varsta critica a barbatului e mult mai devreme decat crezi” i-a spus cineva. Insa el nu-l crezuse. Varsta… capsula cu cianura a zilelor noastre…
Ştiu că putem să facem atâtea lucruri. Şi putem să le facem bine. Stai! Aici apar toate “dacă”. Uneori “dacă” apare singur. Alteori cineva pune problema respectivă cu “dacă”. Încep să mă gândesc. E bine? Nu e bine? Cred că atunci numai tu ştii să te asculţi. Eu nu prea scriu aşa ca să scriu. Îmi place să văd rândurile aşa frumos aranjate, deşi de atâtea ori între ele sunt furtuni de nedescris. E un mod de a oferi furtunii o cale de ieşire; să se piardă. Mi s-a pus să menajez aşa pe toată lumea. Doar pentru că sunt eu înţelegător şi le dau unora totul. Ca să-mi dovedească apoi că nu merită atât de mult. Şi până la urmă, dacă mă pun la perete pentru că împărtăşesc aproape fiecare gând şi pornire cu ei, ce fac? Tac.
Orasule iubit, ce-ai sa dai tu sutelor de mii de oameni care vin la tine ca la Mekka cand vor realiza ca esti doar o himera, ce minuni porti in mainile tale invinetite ca sa le mangai sufletele si sa ii “trezesti”? Oras al incercarii si complexelor, insula de boli si matraguna… orasul meu iubit si ticalos…
Nu-ti dai seama ca de-atatia ani doar ii umezesti doi centimetrii patrati de pe obrazul drept si cu un ochi te uiti la ceas si celalalt la cheile masinii? Ai uitat sa-i tii obrajii calzi in palma rece. Ai uitat sa-i ciufulesti parul si sa-i saruti pleopele. Ai uitat sa-i spui: “Dormi acum. Voi veghea eu.” Ai invatat in schimb sa faci slide-uri in PowerPoint, sa dai flori pe 14, 1 si 8, sa mananci doar cu furculita si cutitul. Ai invatat sa ceri cand ti se ofera… stii sa dai doar un… McLove. Acum stii si tu ca “excesul de sare, zahar si grasimi dauneaza grav sanatatii.”
Voi pleca. Fara bagaje. Orasul miroase a umbre strivite.
Con mis pensamientos de media noche… Y son míos. A veces se me hace difícil sintetizarlo todo en una sola lengua. ¿Por qué sangra la rosa? A veces la belleza sangra. Y eso duele. Quizá sólo duele mientras “yo” se dice “tú”. Rojo. Corre salvajemente por mis venas. Es la vida misma.
La belleza. ¿Qué pasa cuándo algo me levanta la mirada? Camino despacio, a veces me paro. Necesito respirar. Descansar. Vida. Siempre tengo en la mente la palabra “vida”. Para mi se trata de algo que supone un movimiento perpetuo. No se queda ahí como palabra. Sino se materializa en “sentir” y todo lo que eso significa. Dicen que lo que nunca sabremos, no nos hará daño. ¿Pero cómo es posible vivir sin sentir? Pues no lo es, porque como ya queda dicho, ¡vivir es sentir! El descanso me sirvió para ver que si no me muevo, me muero, y yo sí vivo, así que ¡a vivir!
Ma tot intreb de-o vreme incoace “Unde ne grabim?”. De ce alergam spre un finish unde chiar nu conteaza timpii. In fiecare dimineata imi beau cafeaua. Uneori obisnuiam sa o beau grabit, sorbind cateva inghitituri, amara, neagra. Cofeina sa contina. Mi-a zis despre “cafea” ca nu se bea. Se contempleaza. Nu o sorbi, pe graba, in picioare. Iti gasesti pozitia comoda in scaun, tii ceasca in palme, cu grija sa nu o scapi din maini, sufli usor peste spuma de lapte, creezi vartejuri in care sa-ti ineci gandurile negre.
Mi-a aratat intr-o dimineata cum sa iubesc momentul. Cred ca am inteles si diferenta intre “Hai sa bem o cafea!” si “Hai sa stam la o cafea.”. E o diferenta enorma. Cafeaua, indiferent de modul de servire, nu este o actiune. Cafeaua e o stare. Cafeaua e subiectul, nu predicatul.
MAMA
de Vasile Militaru
A venit aseara mama, din satucu-i de departe,
Sa mai vada pe fecioru-i, astazi “domn cu multa carte”!
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit in prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire si de drag;
Sarutandu-i mana dreapta, ea m-a strans la piept, duioasa,
Si-ntreband-o cate toate, am intrat apoi in casa.
…ciudat, să faci greşeli, să râzi de tine însuţi ori de împrejurarea care te-a înjosit sau te-a adus pănâ la marginea omenescului, la periferia vieţii, de ceea ce te-a umilit şi frustrat, în loc să-ţi fie ruşine de deprinderea asta idioată căreia unii îi mai spun, cu seninătate, înţelepciune. Sigur, că fiecare îşi confecţionează înţelepciunea după potenţa intelectuală, bunul simţ şi ţelurile sale. Câţi nebuni nu-şi strigă în gura mare convingerile sau nu încearcă să şi le impună cu forţa? Dar oricât m-aş chinui, logica mea nu admite o asemenea degradare: a greşi.
Sigur, înţeleptul priveşte cu egală detaşare şi binele şi răul, numai că sub masca renunţărilor continui, a greşelilor afişate cu ostentaţie se ascund mai ales laşitatea, teama de înfruntare, lenea şi, cel mai adesea, frica. Frica de orice. Să trăieşti renunţând în ultimă instanţă la spirit pentru a-ţi apăra un corp nenorocit, o alcătuire materială, oricum supusă eroziunii şi dispariţiei terestre! Si singurul catalizator la cei ce stiu ce inseamna a fi oameni – speranţa, stupida şi criminala speranţă că odată, cândva, sau nu peste mult, vor putea deveni, vor putea redeveni, că şansa, minunea, destinul, providenta ce împarte fiecăruia binele şi răul îşi vor întoarce faţa spre tine, fără ca tu să mişti un singur deget, fără ca tu să te expui…greşelii. Înţelepciune? Greşeală?
Toata povestea asta cu Costel Busuioc, Pavarotti din Banat (moldovenii zic ca e de la ei, si ca “vestul” doar l-a altoit), faptul ca pana si taximetristul in loc sa conduca ma intreaba daca “nu-i cumva o minune” Costelush, faptul ca o reclama la TV te indeamna sa iti descarci tonul de apel Pavarotti din banat, ca Basescu il suna, primarul ii face bust in fata primariei…
Deja se stie ce job-uri a mai avut omul, s-a scotocit in trecutul lui si cica sarea gardul cand mergea la lucru, ca are numai opt clase, azil de batrani, patru copii, zidar, Spania, voce, Nessun Dorma…
Pe youtube de exemplu mai toate filmuletele in care Costel Minune canta, au ca TAG-uri insiruirea de cuvinte: Costel, Pavarotti, Becali, Steaua, Romania.
Nush… ceva nu “pishca”… am impresia ca suntem o tara de OTV-isti, o tara in care cabanos se refera la cei care stau intr-o cabana, narcisist se refera la unu’ care flirteaza cu Narcisa… si asta pe BUNE. Ah, sa nu mai vorbim de Elena Basescu care isi uita discursul invatat pe-de-rost…
Ce mai… cum zice proverbul ala? “Cine nu are memorii DDR2 sa-si cumpere“? Da’ totusi la ce bun ”intelijenta” decapotabila, mai ales ca “amu o vinit” primavara si ii mai caldutz afara…
E atat de usor sa ne indragostim de vise. Dar visele dispar. Ce-ar fi… ce-ar fi daca am incerca sa ne indragostim de realitate… ca sa putem visa si atunci cand suntem treji?
Stop cadru.
