Il cheama Alessandro Marchi. E fotomodel de nationalitate braziliana. Heterosexual.
Face parte din tipologia ”printilor” de care se indragostesc fetitele cand asculta povesti in bratele bunicii.
Pentru mine e un etalon de frumusete.
Sambata clubul Sauvage din Timisoara organizeaza Halloween Party. Cu un pic de vointa se pot procura si masti. 
Eu sigur ma costumez in ceva. Vad io in ce. Ar fi misto ca si voi, cei care veniti sa lasati draq hainele de firma puse bine in cufar, la naftalina si sa va luati o masca. Asa for fun.
Povestea spune ca, in aceasta zi, de 31 octombrie, spiritele persoanelor care au murit in ultimul an se intorc pe pamant in cautarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului viitor, acesta fiind singura speranta de a avea o viata dupa moarte. Celtii considerau faptul ca toate legile spatiului si timpului sunt suspendate in aceasta zi, permitandu-le spiritelor sa interactioneze cu cei vii.
Cei vii nu doreau a fi posedati, astfel in noaptea de 31 octombrie satenii stingeau focurile din casa lor, pentru a li se face frig si pentru a deveni astfel nedoriti. Acestia se imbracau in tot felul de costume caraghioase si participau la parade galagioase in cartierul lor, incercand sa fie cat mai distructivi posibil pentru a speria spiritele ce veneau in cautarea celor vii.
Ieri seara am baut cateva pahare si m-am ametit. Eu ca eu, dar iubitul meu o luase razna. Ce vorbesc prostii? Nu era razna. Era el, mai aproape de “eu”-l lui. Haios, fragil, dragalash si… obositor de explicit.
Mereu am crezut ca voi iubi tabloul cu atentie conturat in mintea mea inca din adolescenta. Acel baiat masculinizat pana la limita badaraniei, a bunului simt si subiectivismului. Cred ca ceva in interiorul meu ma face sa imi doresc sa domin ceva/pe cineva mai puternic decat mine. Poate si asta e motivul pentru care sunt gay. Mereu am crezut ca o sa iubesc un baiat care ma va domina moral, pe care-l voi admira cum isi admira un discipol profesorul. Un baiat langa care sa ma simt in siguranta, mai puternic decat mine. Si culmea, chiar am cautat tot timpul lucrul asta. La un moment dat am renuntat, pentru ca am fost convins ca eu caut zadarnic imposibilul…. din cauza pretentiilor “exagerate”.
Se spune ca nu e bine sa cauti, nu e bine sa te agiti, pentru ca cele mai frumoase lucruri ti se intampla atunci cand te astepti cel mai putin.
Omul langa care visez acum este atat de diferit de ceea ce cautam ! Nu credeam ca voi accepta in viata mea un om cu atatea defecte. Dar cred ca tocmai defectele lui ma atrag ca un magnet. Il privesc acum sub aburii betiei si imi dau seama cat de diferit incearca sa para in viata de zi cu zi. Incearca sa isi ascunda defectele, incearca sa fie mai inteligent, mai responsabil, mai ne-copilaros. Si toate astea, doar ca sa ma faca mandru de el. Pe mine, care am in plus fata de el, doar o anumita experienta de viata.
Cine sunt eu sa merit ca un alt om sa mi se dedice in asa fel incat sa uite de sine, sa isi manipuleze gandirea, numai ca sa imi fie mie pe plac? Si ce am facut eu sa merit atatea?
Si cu toate astea, joc in fiecare zi rolul tutorelui, a celui care vrea sa schimbe in bine pe cel la care tine. Si din ce incerci mai mult sa schimbi un om, din aceea iti este tot mai greu… Cu timpul se creeaza distanta pentru ca realizezi ca toate stradaniile tale iti sunt sortite esecului. Cred ca am uitat semnificatia cuvantului “compromis”. E atat de frumos sa faci compromisuri pentru persoana iubita! Niciodata nu mi-a parut rau daca am facut compromisuri. De ce cred ca voi regreta acum? Mi-e frica sa iubesc un om asa cum este, “crud” cum mi l-a daruit soarta? Cred eu ca-l voi iubi mai mult daca se va transforma in ceea ce imi doresc?
Nu. Puiule, te ador asa cum esti acum, imbatat de vin. Mic, fragil, caraghios in exprimare, copil, complexat, orgolios fara motiv, “atoatestiutor”, nepasator pentru ziua de maine, mincinos pentru ca ti-e frica sa nu ma pierzi prin adevaruri neplacute. Vreau sa stau langa tine si sa admir cum te dezvolti, cum din faptura asta inocenta creste un om. Indiferent cum va fi el. Esti liber sa alegi.
Dupa ce ai adormit te-am luat in brate. Te voi lua mereu.
11:13 Caldura din birou si mirosul de tigara impregnat in pereti imi apasa gandurile “curate”. Simt ca incearca sa le cotropeasca, sa le impregneze de murdarie. Simt ca nu merita sa le pervertesc pentru ca sunt atat de rare. Vreau sa ies, vreau sa ma aerisesc.
Ultimile zile au fost atat de incarcate si ieri noapte atat de .. frumos… mi-am dat seama ca exista multe lucruri mult mai importante decat cele pe care le consideram in mod instinctiv si aproape inconstient atat de importante de obicei. Prietenii…. fiintele umane au o amprenta genetica raspunzatoare de dorinta de socializare, de a apartine unui grup, de a interactiona cu celelalte fiinte umane… ca e vorba de o privire, o vorba, sex, sentimente…. oamenii simt nevoia sa aibe prieteni. Unul sau mai multi…
Asa ca… imi sun oamenii dragi. Primul e obosit… nu a dormit decat doua ore… il inteleg.. dar regret nespus. langa el ma simt cel mai bine. langa el nu ma simt nici ciudat, nici dator, nici nervos, nici stresat, nici iubit… ma simt… doar. Simt ca sunt om. Si inca unul fericit. Vroiam sa mergem undeva, nu conteaza unde, sa vorbim, sa ii ascult fiecare cuvant ca pe un privilegiu, fiecare idee ca pe o lectie predata la scoala, sa folosesc sclipirea din ochii lui ca pe o scanteie ce aprinde in mine dorinta de a trai… frumos. Urmatorul…
… raspunde. Spala… pana mai tarziu. Si nu poate iesi din casa… Vrea sa merg la el, sa stam de vorba. Si poate sa bem un pahar. Dar nu vreau. Vreau sa scap de personalitatea lucrurilor ce ma inconjoara, pe mine sau pe cei dragi. De exemplu, lucrurile din birou sunt incarcate griji, de invidie, de dorinta de afirmare. Si fiecare tipa la mine, ma obliga sa fiu cumva… cum nu vreau. La fel si la el acasa, daca ma duc, nu vreau sa vad reflexia prietenului lui in vitrina bufetului din bucatarie, nu vreau sa ating scrumiera care uraste inca pe oricine strain care intra in casa. Nu, vroiam sa iesim… undeva… nu conteaza unde… sa ii ascult maturitatea mascata sub imaturitate, sa invat din intamplarile lui buclucase si din dorinta lui de a trai fiecare clipa. vroiam sa imprumut din zambetul, chiar si fortat cateodata… pentru ca e inocent… e … nevinovat.
Urmatorul…
…ma “acosteaza” pe yahoo. Tocmai cand ii cautam numarul in agenda, ingrijorat de un eventual refuz. Imi spune, tras de limba, ca nu se simte bine. Incerc sa il ajut cu sfaturi… si simt ca o picatura uitare i-a alinat macar durerea. Sper. Nu insist. Cu toate ca as fi vrut sa ne plimbam… si sa ne cunoastem si mai bine. Dincolo de aparente. Simt ca nu am avut timp sa il cunosc bine. Si merita cunoscut. E un copil travestit sub un chip de om matur cu probleme. Si zambetul lui tradeaza ca nu se descurca prea bine cu problemele, ca e inca necopt, in ciuda experientelor din viata. Vroiam sa iesim… sa ne prostim ca nu stim ce se intampla in jurul nostru, sa imi impartaseasca reteta prin care se preface ca nu ii pasa. Am renuntat intr-un final…
Nu mai incerc. Am obosit un pic si simt ca daca mai incerc o sa intinez unitatea cercului. Oricum ceilalti nu ar iesi fara primii. In plus pe ceilalti mi-e mai greu sa ii abordez.
Ies din birou, incui. Ma izbeste mirosul de rece si curat din aer, ca cel dinaintea ploii, dar putin mai taios. Luna se uita la mine mirata ca o privesc. Nu am mai privit de mult luna. Acum e mica, cenusie si… curata. Merg pe trotuar derizoriu si zaresc putini oameni grabiti, mirati si ei ca ii privesc. Ce s-a intamplat pana azi? Am fost atat de grabit incat sa nu remarc pe trotuar oameni? Ma uit curios la oameni, ca niciodata. Parca ma mira ca exista. Grabit sau grabiti in fiecare zi, am uitat ca suntem oameni. Nu ne intereseaa decat motivul grabei noastre.
Zaresc pe treptele unei alimentari un vagabond invelit intr-o patura cam subtire, cu o gluga ponosita trasa pe ochi…Doarme. Un altul, la fel de ponosit , al carui chip nu il deslusesc prea bine din cauza pilozitatii, face zig-zaguri pe celalalt trotuar, se apleaca, sta sa cada… Imi dau seama ca eu sunt norocos.
Si fericit.
Am primit de la cineva cateva poze pentru blog… ma straduiesc sa respect 100% cuvintele scrise de cel care mi le-a trimis. Mail-ul de dinaintea celui cu poze mi-a placut mult… este fantastic efectul de apropiere pe care il creeaza un blog…:
“Salutare Robert !
Numele meu este Ciprian am 34 de ani sunt din Bucuresti dar ardelean 100%. Nu spun asta ca sa ma scuz intr-un fel cat mai degraba sa ma mandresc cu ardelenismul pur de Maramures! Trecand peste asta vreau sa iti spun ca absolut intamplator, citind pe net Libertatea (prima oara, nefiid cititor al acestui ziar) am vazut linkul spre tine! Am stat si am citit aproape tot ce era disponibil pe link si am ascultat-o zi pe Celine cu al ei Ziggy! Nice!
Ma bucur sa vad ca ai atata suflet deschis si nu te lasi in vreun fel coplesit de societatea asta care se schimba atat de greu. Bravo te admir! Eu nu pot sa o fac chiar asa ca tine deoarece prin prisma meseriei sunt putin cam public person si nu vreau sa dau cuiva ocazia sa imi strice meseria pentru chestiuni ec tin de viata mea privata! Sa nu intelegi ca stau intr-o scorbura! Deloc! Sunt fericit alaturi de iubitul meu, suntem impreuna stam impreuna si mergem prin cluburile din Bucuresti ! Doar ca ma feresc putin de aparate foto prin cluburi! Poate nu ar trebui dar ma rog! Alta e ideea! Vroiam sa iti spun ca am sa citesc de acum incolo ce scrii cu mare placere! Daca vrei si crezi ca ar prinde bine la blogul tau eu pot sa iti dau diverse fotografii de prin toata lumea, facute de mine! Imagini deosebite cu locuri si momente! Nu cu mine cu cu oameni de aiurea! Think! Oricum bravo si ps esti cute!”
Si acum o parte din pozele primite:
1. Afganistan 2005. Copiii dintr-un sat primesc ceva dulciuri de la armata romana! Din pacate am constatat ca nu stiu ce primesc devreme ce au gustat si din sapun! Mirosea frumos! Sunt cu 700 de ani in urma! Insa ideea TAB-ului si cu ei doi pitici mi-a placut mult.
2 . Am observat ca iti place rasaritul reflectat in balti , ei uite unul la Otopeni vara pe la 6 dimineata.
3. Ador fotografiile aeriene. Am sa iti trimit mai multe ! Sunt spectaculoase ! Una dintre ele , aceasta in drum spre Azerbaidjan.
Dupa doua ore de somn in reprize a cate 20 de minute ma simt buimac. Am fost trezit de niste creaturi care au venit sa schimbe nush’ ce tevi la calorifere. In Zalau erau centrale termice proprii, ceea ce era mult mai bine. Si nici nu erau “cheltuieli gospodaresti”.
Am stat si am privit diverse chestiuni aici pe blog, aud/primesc in fiecare zi aprecieri. Am luat cateva hotarari… in timp se va vedea mai bine. Sunt mult prea obosit acum ca sa fiu capabil de ceva constructiv. Andrei se simte mai binisor… a si fugit la sala.
Creatura cu teava este inca in dormitor, abia astept sa plece sa pot trage un nani de toata frumusetea, sa visez si sa ma trezesc fresh.
Cam atat.
Azi ma simt foarte bine. Cred ca stiu si de ce si ma ingrozeste acest gand oarecum….
Aseara am iesit cu Ramon, Ligia si Iulian la restaurentul chinezesc, ne-am indopat ca porcii. Am luat si o portie de pui si una de orez acasa, pentru Andrei care este racit si trebuie sa am grija de el. Imi place la nebunie bucataria chinezeasca deoarece multe bucate sunt picante.
Azi noapte am stat pana dimineata la povesti cu un amic, foarte inteligent, am baut cateva pahare de Lacrima lui Ovidiu. Am ajuns acasa cu un taxi, am facut un dus si am adormit instantaneu. La acea ora Andrei dormea: invelit in plapuma cu o pernita in brate si alta pe cap… superb. M-am trezit azi pe la trei, am stat cu Andrei cateva zeci de minute, am verificat sa vad daca are febra, apoi m-am mutat… in bucatarie. Orez, gordon bleu (gata preparate, trebuiau doar puse la cuptor), salata de rosii, un mar feliat si ceai. Pe un platou i-am dus dragului meu toate la pat, inclusiv servetele si un prosopel de bucatarie. Cand m-a vazut a ramas surprins, s-a uitat in ochii mei si nu a mai putut spune nimic. L-am indemnat sa manance cat e inca mancarea calda. Ca sa nu incep sa lacrimez, am sters-o inapoi in bucatarie sa spal vasele si sa fac ordine in dezastrul ramas.
Apoi asistenta medicala a adus medicamentele: Augmentin, Bromhexin, Coldrex, Bixtonim. Augmentin-ul l-am rupt in doua caci era prea mare si cum amigdalele lui Andy sunt inflamate, imi era teama sa nu creeze vreun disconfort. Apoi am dus “masa ambulanta” inapoi in bucatarie, spalat, uscat.
Nu stiu de ce dar am in mine un instinct puternic de a avea grija de Andrei. Sufar enorm cand vad ca nu se simte bine si sunt fericit cand il vad ca e fericit. In rarele momente cand este racit sau se accidenteaza cu bicicleta… daca as putea as lua boala/rana asupra mea… doar sa-l vad ca e bine. Toate aceste trairi, impreuna cu multe altele din trecut imi contureaza definitia cuvantului “iubire” si a expresiei “a tine la cineva”.
Acum, ma duc sa pap si eu ceva, m-am asigurat ca Andrei este bine invelit, am aerisit dormitorul, am aranjat pernele. Totul e ok. Ma simt bine. Trebuie sa fug sa fac cumparaturi caci pe diseara vreau sa ii pregatesc o supa de pui. Niciodata nu voi intelege anumite lucruri dar aceasta zi, este cea mai frumoasa zi pe care am trait-o in Timisoara. Si totusi… Are cineva sa-mi de-a restul la o bancnota de 800 de euro?
Va pupic
Robert
Ieri cand m-am intalnit cu Ramon, mi-am cumparat o noua carte: Belle de Nuit – Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucureştene. Azi noapte am rasfoito vreo doua ore, mi se pare super ok. Un fragment misto: “Am renunţat la Patapievici şi Liiceanu în favoarea lui Dolce şi Gabanna, nişte intelectuali la fel de fini dar, parcă, nu chiar aşa de snobi”.
In mai 2006, Editura Trei a publicat o carte ce avea sa se bucure de un mare succes de piata, nu numai in Marea Britanie, ci si in Romania: Belle de Jour. Aventurile intime ale unei prostituate de lux londoneze. Cartea cu pricina provocase deja scandal in mediile literare engleze, care incercasera in zadar sa o “repereze” pe enigmatica autoare a unui text atat de indraznet si picant. Se pare ca povestile atrag dupa ele alte povesti: in octombrie 2006, am primit un fragment care se intitula, nici mai mult, nici mai putin: Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucurestene. Autoarea ne marturisea pasiunea pe care i-o starnise lectura lui Belle de Jour si imboldul pe care l-a avut de a crea o replica romaneasca. Ideea ar fi ramas la stadiul de sotie, daca nu ar fi devenit de fapt o capcana, de indata ce ne-am lasat, la randul nostru, captivati de cele cateva pagini primite si citite. Misterioasa autoare ne-a propus un pact pervers si, se pare, irezistibil: “continui sa scriu daca imi publicati cartea, nescrisa inca, dar care promit sa fie gata pana la sfarsitul anului”.
Lucrurile au decurs asa cum a vrut ea. Insa nu am incetat sa ne intrebam: cine este aceasta Belle de Nuit care ne urmareste din umbra precum un spion, ne citeste cartile, ne ofera dezvaluiri despre scandalurile bucurestene de culise, practic, ne seduce pana la a ne convinge sa o publicam?
Editorii
“Nu, nu sunt prostituata. Desi ma culc cu mult mai multi barbati decat o femeie obisnuita din Bucuresti, nu ma consider deloc o prostituata. Desi, uneori, iau bani de la barbati (oricum, nu de la toti), nu sunt o curva. si asta nu doar pentru ca nu mi-am postat anunt pe Internet, cu poza, tarif si tot dichisul… De fapt, la inceput, nici nu acceptam bani, nici macar cadouri. Primul meu amant nu mi-a oferit nimic. Nici al doilea. Am considerat ca, explorand lumea sexului, nu mi-o trag pur si simplu, ci ma educ”.
Belle de Nuit
“Ma emotioneaza barbatii care nu se sfiesc sa-si recunoasca sentimentele si slabiciunile, tot asa cum ma emotioneaza femeile care indraznesc sa lupte impotriva slabiciunilor lor si sa-si puna intrebari in legatura cu sentimentele lor”.
Belle de Nuit, fragment din interviul TABU.
Cred ca acesta carte merita citita!
Cu drag,
Robert
O noua saptamana a inceput. Ieri am primit o poza care m-a induiosat si a deschis dinou un fragment din idealurile mele, fragemnt ucis de mine, convins fiind ca nu poate exista asa ceva. Si totusi exista. Ma rafer la viata in doi, iubire si respect. Consider ca dovada suprema este atunci cand doi oameni pe care timpul nu a ezitat sa isi puna amprenta inca se privesc cu o anumita candoare, se tin de mainile osoase in care sangele abia mai intra, necontand albeata parului si-a fetei, ridurile asternute pe frunte de-alungul anilor, disfunctiile sexuale si tot ceea ce reprezinta un ambalaj infrant de timp. Continutul, unul foarte bine pasteurizat, pasteurizare perpetua, care isi are geneza in sufletul amandurora… persista.
De multe ori m-am intrebat ce inseamna in fapt a iubi? In mintea mea, acest concept este cel mai pur si mai puternic sentiment. Am fost capabil de fapte pe care credeam ca nu le-as face niciodata, calauzit de acest sentiment. De asemenea, soarele meu s-a intunecat de cateva ori si am simtit cele mai cumplite dureri din aceeasi cauza. In ultimul timp stau sa ma intreb (din ce in ce mai mult) cum as putea reconoaste incapacitatea cuiva de a merge mai departe de anumite bariere. Recunosc ca mult timp am gandit intr-un mod egoist, nestiind ca in lumea gay (poate nu numai) prea putini pot patrunde sensul adevarat al acestui sentiment magnific – a iubi. Credeam, cu ani in ura, ca iubirea dainuie peste timp, ca sentimentele raman neschimbate sau cel mult se transforma in ceva mai presus de cele ce fac parte dintr-o categorie inferioara insa observ cu stupoare ca incep sa cred ca m-am inselat.
Acum meditand la trecut si la viitorul posibil imi dau seama ca iubirea (cel putin in cazul meu) a fost ca un parfum de calitate care cu timpul si-a pierdut nuanta si sensul. A trecut mult timp de cand nu am mai auzit un “mi-a fost dor de tine” sau un “te iubesc” sincer. Toti imi spun ca e normal, ca asa trebuie sa fie si toate astea ma obliga sa ma multumesc cu surogate… insa incet, incet… simt cum se scurge din mine “combustibilul” care imi da puterea de a include anormalul in normal, care ma face sa cred ca tot ceea ce este nimic reprezinta ceva. Mi-e dor sa fiu iubit, mi-e dor de o privire in care poti vedea si alte lucruri decat pesimism si tristete, mi-e dor de foc, de apa, de pamant si soare. Dar focul, apa, pamantul si soarele imi ignora dorinta, au obosit sa ma priveasca, sa le fie la randul lor dor de mine.
Citisem undeva ca iubirea este echivalenta cu o anumita libertate dar in viziunea mea libertatea este formata si din independenta si nepasare. Si din pacate iubirea include o anumita doza de apartenenta la individul iubit, aparteneta cu iz de “al meu”. Cand acest lucru nu este inteles de ambii poli inclusi intr-o relatie apar disconcordante pe diferite planuri din varii motive. Acum cateva zile un amic imi spunea ca se simte mai bine in absenta prietenului decat in prezenta lui. Nu am mai inteles sensul de “impreuna”.
Stau si ma intreb cum si cand iti poti da seama daca iti este mai bine singur decat alaturi de cineva al carui arc e capabil sa traga sagetile doar in propria-i oglinga?
Mi-e dor de mine, de lumina din ochi, de gandirea de odiniora desi stiu ca apa naturala nu este potabila decat daca dupa clorinare. Nimic dn ceea ce este natural nu este posibil, nu este potabil. Doar cu adaugiri si extractii de elemente considerate de consumatori ca benefice. Indiferent de adevar, consum minciuna ca pe un lapte dietetic, cred in ea si ma hranesc cu ea pentru ca fiecare strop de neadevar, este prelucrat in creierul meu in adevar. Si… mi-e greu sa cred ca exista altceva dar ma prabusesc cand vad ca ma insel, rareori ce-i drept, pentru ca mi se demonstreaza uneori ca imposibilitatea este o bariera impusa de noi insine.
Sunt curios si de parerile voastre.
Cu drag
Robert.
